Despre călătoria în timp – partea 2

Am investigat în episodul trecut al călătoriilor noastre în timp http://porcusorulserios.blogspot.com/2009/12/despre-calatoria-in-timp.html variantele în care călătoria în trecut ar putea fi posibilă, şi ne-am dat cu presupusul că timpul ar fi format din “cuante”, şi nu continuu. Am dat şi peste câteva paradoxuri, am dat-o şi în universuri paralele puţin, în ipoteza că la anumite “momente” s-ar putea ca timpul să se ”bifurce”, deci să avem parte de mai multe “variante” ale aceluiaşi prezent. De aici însă lucrurile se vor complica, pentru că vorbim azi despre:

Călătoria în viitor

            A fost dintotdeauna apanajul vrăjitorilor, clarvăzătoarelor, cât şi al şarlatanilor care pretindeau că pot vedea viitorul, dar şi al autorilor de romane SF care şi-au imaginat diverse scenarii în care călătoria in viitor ar fi posibilă.

            Pentru cine a văzut serialul “Sliders”, aici prezentată exact ipoteza în care ar exista diverse spaţii paralele, “variante” ale prezentului.

            În romanul Dune al lui Frank Herbert, eroul principal Muad’Dib are capacitatea de a vedea viitorul în mod probabilistic, plecând de la evenimentele ce se intâmplă în momentul actual. În funcţie de acţiunile sale instantanee, viitorul întrezărit se schimbă.

            Aşa cum am văzut în episodul trecut, problema se punea cam aşa: dacă am putea să mergem în trecut şi să schimbăm ceva, ce implicaţii ar avea această schimbare ( chiar şi minoră ) asupra prezentului? M-am limitat atunci să presupun, poate implicit, că prezentul este “ultimul” moment de pe axa timpului, şi viitorul nu există de fapt. Înseamnă că doar noi, cei din prezent existăm, trecutul fiind doar un fel de “înregistrare” care se repetă la nesfârşit a stărilor Universului. Ei bine, în acest punct lucrurile se complică rău de tot. De ce?

            1. De unde putem şti că noi suntem “ultimii” de pe axa timpului?

Adică nu suntem undeva “în trecut” şi nu facem decât să “repetăm istoria” fără posibilitatea liberului arbitru? Şi ce s-ar întâmpla dacă la un moment dat vine cineva din viitor şi schimbă prezentul nostru? Această discuţie este iarăşi strâns legată de întrebarea “Universul este un sistem determinist?” din articolul http://porcusorulserios.blogspot.com/2009/10/trei-intrebari-filozofice-si.html, mai exact de întrebarea “avem sau nu liberul arbitru?”

            2. Dacă am putea călători în viitor, atunci în care ? 

Adică, se pune din nou întrebarea de mai sus: avem liberul arbitru de a lua decizii care să influenţeze viitorul? Dacă nu, probabil că am putea călători în viitor, pentru că avem o singură variantă. Concluzie destul de neplăcută, pentru că ne anulează tot liberul arbitru la care speram. Dar dacă îl avem totuşi, înseamnă că Universul nu e un sistem determinist, dar in acest caz avem in faţa noastră o multitudine de variante ( iarăşi am evitat să folosesc termenul “o infinitate” ). Deci: în care viitor mă duc?

            3. Ce implicaţii ar avea o schimbare în viitor?

            Adică dacă eu, omul dintr-o cuantă de pe axa timpului fac un “salt” în viitor şi mă apuc să schimb ceva, ce implicaţii ar avea acest lucru? Păi pentru mine în trecut nici una, dar oare chiar mi-am schimbat viitorul ? Se va crea din nou o “ramură” pe axa timpului în viitor? Dacă da, în care ? Foarte complicate întrebări. Sau pot oare să schimb ceva în viitor, sau doar să îl vizualizez? Şi dacă da, pe care? Pe unul cel mai probabil? Pe singurul?

            Toate ipotezele astea despre viitor nu fac decât să ne ducă la conculzia că ori nu avem nici un fel de liber arbitru, viitorul e unic şi “trasat” , caz în care până şi faptul că eu mă plimb încoace şi încolo prin timp nu e alegerea mea, ori o astfel de călătorie nu e posibilă, pentru că viitorul nu există încă. Ori există o infinitate de variante de viitor, iar eu mă pot plimba printre ele “alegându-mi” una şi creând noi “ramuri” la fiecare intervenţie.

            Stând şi gândindu-mă la toate astea, cele mai “confortabile” concluzii la care pot ajunge ( nu neapărat cele mai interesante sau cele mai adevărate ) sunt următoarele:

- Viitorul nu există, sau există doar în stadiul de variante probabile, care nu au fost scrise încă. Asta dacă avem liber arbitru, repet. Nu avem cum să intervenim în el, poate doar să “tragem cu ochiul” la unele posibilităţi.

- Trecutul există doar ca o “înregistrare” a stărilor Universului, de la momentul zero de când însuşi timpul a fost creat. Am discutat despre problemele acestea în articolul http://porcusorulserios.blogspot.com/2009/09/ipoteze-despre-spatiu-timp-si-univers.html. Nu am decât posibilitatea de a vizualiza evenimenite trecute, personajele de acolo nu sunt decât nişte holograme care repetă la nesfârşit vechile noastre acţiuni. Un fel de “just for the record” pentru Dumnezeu ca să zic aşa.

            Aceste concluzii nu sunt, bineînţeles, absolute. Probabil că sunt o simplificare grosolană a realităţii, pentru a se mula pe înţelegerea mea limitată. De o grămadă de ori am aflat că realitatea poate fi mult mai complexă decât orice ne-am putea imagina şi că probabil sunt lucruri pe care nu le vom putea pricepe niciodată. În vanitatea mea, mi-ar place să cred că nu e aşa, că mintea umană poate pricepe totul prin logică. Nu neapărat a mea, dar a urmaşilor urmaşilor noştri. S-ar putea însă să nu fie aşa.

            Nu pot să închei decât cu clasicul “Imaginaţia este la fel de importantă ca şi cunoaşterea” şi să vă invit, de dragul dezbaterii şi al exerciţiului mental să vă daţi şi voi cu părerea.

Despre blogăreală, trafic şi alte mizerii

Da, am ajuns şi eu în sfârşit la tema asta în care o să fac pe deşteptul şi pe atoateştiutorul în materie de bloguri. Glumesc. De când blogul acesta a devenit (relativ) cunoscut, primesc tot mai multe mailuri “in private”.  Unii mă laudă, alţii sunt curioşi despre persoana mea, alţii mă întreabă cum să facă să obţină trafic, alţii mă întreabă de unde-mi vin ideile şi ce-are de-a face programarea cu scrisul. Alţii, bineînţeles, vor schimb de linkuri, pentru că e clar că un link pe un blog vizitat îţi aduce şi ţie o felie bună de vizitatori. Hai să lămuresc pe toată lumea:

- Câteva consideraţiuni:

            - Lumea nu are cum să ştie de tine, oricât de bun ai fi, dacă nu comentezi şi prin alte părţi. Dar când o faci, fă-o la obiect, nu doar pentru a-ţi apărea linkul pe acolo (spam). Bagă o vorbă de duh, fi cu bun simţ, nu bate câmpii şi lumea va da clic de curiozitate. N-ai ce zice, mai bine taci. Nimănui nu-i plac spammerii, lingăii şi trolii ( ăia care intră doar pentru a crea scandal ).

            - De chestia de mai sus depinde foarte mult un lucru important: pe cine atragi la tine pe blog. Sunt oameni inteligenţi sau doar pulifrici care dau clic din plictiseală sau din cauză că tu ai înjurat pe nu-ştiu-cine ? Personal mă pot mândri că la mine pe blog intră în general oameni inteligenţi. Nu am sute de comentarii pe post, dar nici sute de oligofreni care intră doar să se injure. Nici nu am nevoie de aşa ceva.

            - Bun, ţi-ai atras nişte oameni care intră la tine pe blog. Trebuie să te gândeşti şi cu ce-i ţii acolo. Dacă n-o să găsească chestii de calitate o să plece fără să mai revină. E ca la un magazin unde te lauzi că ai nu-ştiu-ce produse nemaivăzute, dar tu vinzi căcat ambalat frumos. Ai răbdare, scrie constant şi lumea va reveni la tine. Nu imediat, pentru că sunt mii de bloguri, dar în timp...

            - Fi amabil cu oamenii, răspunde-le la comentarii, dar fi şi ferm dacă cineva sare calul. Nu cenzura pe nimeni şi adu argumente la orice zici. Fi şi flexibil in gândire, dar apără-ţi punctele de vedere şi convingerile. Dacă cineva ţi-a comentat pe blog n-ar strica să dai şi tu pe la el. Aşa, de curtoazie. Nu-mi plac oamenii care au impresia ca blogul lor e centrul universului şi restul scriu numai prostii.

            - Frecvenţa articolelor: este un adevăr care pe mine mă întristează un pic, pentru că militez pentru calitate, nu pentru cantitate. Totuşi, am observat că traficul pe un blog este direct proporţional cu numărul de articole. Când scrii zilnic lumea se întoarce la tine. Altfel, rişti să cazi în uitare. N-am experimentat scrisul a două articole pe zi, pentru că nu am timpul fizic, dar cred ca e cam la fel.

            - Există o grămadă de indicatori pe siturile de contorizare, unii mai inutili decât alţii. Cei ce mi se par mie relevanţi sunt “(1)Numărul de vizitatori care revin”, “(2)Numărul de pagini afişate”, “(3)Lungimea vizitei”. “(4)Numărul de vizitatori unici” nu mi se pare cel mai relevant, şi o să explic de ce.

- (1) Lungimea vizitei: depinde şi cât de lungi sunt articolele tale, dar este un indicator foarte important. Dacă de exemplu 90% din vizitatori stau la tine între 0-10 secunde ai o problemă.

- (2) Numărul de pagini afişate ( şi mai ales raportul dintre numărul de vizite şi numărul de pagini afişate ). Dacă acesta este mare inseamnă că lumea îţi răsfoieşte arhivele, ceea ce nu-i rău.

- (3) Numărul de vizitatori care revin: destul de clar, nu? Ar trebui să crească în timp.

- (4) Numărul de vizitatori unici: poate măsura fluxul de “newcommeri” pe situl tău, dar dacă e combinat cu o lungime mică a vizitei şi cu un număr slab de vizitatori care revin înseamnă că iar ai o problemă.

                        - Blogroll, schimb de linkuri şi bannere. În general eu nu fac schimb de linkuri din interes, şi cu asta sper că v-am liniştit pe toţi care cereţi chestia asta. Te pot pune la blogroll din dragoste, fără să-ţi cer să mă pui şi tu. Nu am nici un interes să apar în lista ta pe lângă alţi o sută cu care ai făcut schimb de link şi pe care nici nu i-ai citit. Poate te-ai gândit să afişezi bannere pe undeva, eventual să dai şi bani pentru asta. Ei bine, eu am făcut un astfel de experiment, am afişat un banner pe un site destul de vizitat. După două luni am primit vreo sută de vizite de pe urma lui. Ceea ce este extrem de insignifiant. Mai multe vizite primesc dacă pun un comentariu pe un blog de zece ori mai puţin vizitat. De o sută de ori mai multe vizite primesc de la oricare din blogurile unde sunt pus în blogroll. E ciudat, dar se pare că lumea nici nu se uită la bannere. Poate avea efect să zicem pentru o companie mare gen Vodafone, care are un buget de milioane pentru reclame şi afişează bannere mari peste tot astfel incât să-ţi sară în ochi de atâtea ori încât până la urmă tot dai clic acolo. Dar pentru un blog....

                        - Momentul publicării articolelor: depinde cui te adresezi, dar în general oamenii intră pe net de la muncă. Odată dimineaţa după 9, inainte de a se apuca de lucru, apoi după prânz, şi în final seara după 8, de acasă. Noaptea între 3 şi 4 e “pauză”, deci ar fi un moment bun pentru a publica un articol ce va fi “servit” de dimineaţă cu o cafea. Mai ales dacă sunt ştiri sau bancuri.

                                   

            - Un adevărat boom de trafic poţi avea dacă cineva cunoscut scrie despre tine. Am avut această experienţă când a apărut acest articol în Cotidianul.  Nu ştiam ce se întâmplă când am văzut timp de 2 zile cum apar de nicăieri de zece ori mai mulţi vizitatori ca de obicei, oricât de superficial şi de nedocumentat a fost articolul respectiv. După aceea, traficul mediu s-a triplat. E drept că nu poţi trage de mânecă pe nimeni să scrie despre tine. Şi în general orice astfel de încercări se soldează cu un ignore.

            - Fă-ţi o pagină clară, uşor de citit şi care se încarcă uşor. E foarte important să nu pui o grămadă de căcaturi inutile pe ea şi să nu enerveze lumea. Eu tot timpul fac mici ajustări la format.

În încheiere, ca să nu avem discuţia “şi ăsta s-a stricat”:

- Aşa cum am tot zis, am început acest blog atât din distracţie, cât şi pentru a vedea dacă sunt şi eu capabil să scriu chestii de calitate o perioadă mai lungă de timp. Principiul meu de bază a rămas acelaşi : nu public căcaturi.

- Aş fi un mare ipocrit dacă aş spune că mă interesează deloc-deloc câtă lume intră la mine şi cât comentează. E normal şi omeneşte ca odată ce ţi-ai făcut un blog public să nu scrii în gol. Altfel l-ai face privat sau ai ţine un caieţel în sertar.  Dar şi aici pun accent pe calitatea oamenilor. Decât să am de zece ori mai mulţi vizitatori, din care 90% să fie troli, oligofreni şi copilaşi cu aere, mai bine lipsă.

- Am constatat că_cu_cât scrii mai mult, cu atât iţi vin noi idei mai repede. În timp ce scrii iţi vin alte idei la care nu te gândiseşi înainte. Se pare că_creierul e şi el un muşhi, şi ca orice muşchi se cere antrenat. De fapt Hemingway (parcă) zicea cam acelaşi lucru. Omul scria în fiecare zi măcar douăzeci de rânduri, chiar dacă nu avea idei, doar ca să se antreneze. Deci voi fi tot mai bun. Doar timp să am.

- Mi-ar place să îmi diversific un pic orizontul, în sensul de a “intra” puţin şi în jurnalistică, chiar ca şi colaborator la vreun ziar sau revistă. Dacă poate cineva să-mi dea vreu tip or trick aş fi pe veci recunoscător.

Despre călătoria în timp - partea 1

Ante scriptum:

Am fost întotdeauna un fan al poveştilor SF. E un fel de literatură care te face să visezi şi să evadezi măcar cu imaginaţia dintr-o lume gri. Şi să-ţi dai seama că omul cu problemele lui, care par aşa de importante şi de grave, e de fapt o chestie insignifiantă în Univers. Multe dintre poveştile pe care le-am citit tratează această temă a călătoriei în timp. Multe sunt pline de paradoxuri gen cum să devii propriul bunic sau cum să iţi anulezi existenţa. Aşa că m-am gandit ( după mult-mult timp ) să fac şi eu o mică analiză, ca să vedem ce e plauzibil şi ce nu. După mintea mea puţină, bineînţeles.

Nu e o idee nouă, bineînţeles. De câte ori ne-am imaginat că ne-am putea întoarce în trecut pentru a schimba ceva ce ne-a afectat? Sau dacă ne-am putea “vedea” în viitor? Problemele care se pun aici sunt două:

1. Presupunând că am putea să ne întoarcem în trecut, schimbarea s-ar “propaga” instantaneu în timpul prezent?

2. Am putea oare să mergem în viitor şi să vedem în mod determinist ce vom ajunge peste ceva timp?

Înainte de a ne întreba aceste lucruri ar trebui să ne punem câteva întrebări aspura naturii timpului. Adică, ce sunt trecutul, prezentul şi viitorul?

Bătrânul Einstein ne spune de vreo sută de ani încoace că timpul e relativ şi nu curge la fel de uniform peste tot. În sensul că timpul nu e el de sine stătător, ci e se contractă în funcţie de viteza cu care mergi prin spaţiu. Astfel, dacă te deplasezi suficient de repede timpul “stă în loc” pentru tine. De aici poate şi ideea că am putea să ne deplasăm “în sus şi în jos” pe axa timpului.

O altă întrebare interesantă este dacă axa timpului este continuă sau discretă? Pentru ne-matematicieni, discretă înseamnă formată din cuante de timp, adică un fel de “secunde” mai mici. Mai pe înţelesul tuturor, timpul trece “continuu”, sau sare dintr-o stare în alta făcând un fel de “tic-tac”, ca şi cadrele unui film?

- Dacă ar fi continuu, prezentul s-ar reduce la un punct pe o axă, şi ca orice punct ar avea dimensiunea zero. Deci timpul prezent nu ar exista practic.

- Dacă ar fi discret, Universul ar fi la un moment dat într-o anumită stare. Deci, teoretic, am putea trece înainte sau înapoi într-o anumită stare. Personal, înclin să cred această ultimă variantă, pentru parţial şi pentru că mecanica cuantică ne spune că – de exemplu – şi energia vine în cuante, adică există anumite nivele bine definite de energie pentru electroni şi alte particule. Nu vă de ce timpul nu ar putea fi “construit” după acest model. Şi, referindu-mă acum la teoria relativităţii a lui Einstein, este foarte probabil ca distanţa dintre cuantele de timp să nu fie aceeaşi. De aici timpul trece mai “repede” sau “mai încet”

Călătoria în trecut

Dacă este posibilă, ce rezultă de aici? Că undeva, pe axa asta a timpului, există “memorate” toate stările prin care a trecut Universul de la început până în prezent. Iarăşi ăsta e un argument pentru care cred că timpul este discret pentru că atunci ar conţine un număr finit de stări. Altfel numărul de stări ar trebui să fie infinit. De fapt nici nu cred prea tare în infinit, decât ca noţiune abstractă.

Presupunând acum că aş putea să sar un număr de “cuante” în trecut şi schimb starea uneia dintre ele. Ce se întâmplă în acest caz? ( întrebarea 1 ) Schimbarea s-ar propaga instantaneu în prezent, schimbând ceva în cuanta mea de timp, şi implicit în toate până în prezent? Eu cred că nu. De ce? Pentru că se pot crea paradoxuri de gen:

- Merg în trecut şi mă omor pe mine ( să zicem ca exemplu că sunt aşa de masochist ).

- Persoana mea încetează să mai existe din momentul respectiv în toate cuantele până în prezent.

- În acest caz nu mai are cine să plece din prezent până în trecut să se auto-ucidă.

- Deci eu nu am fost ucis, înseamnă că am ajuns în prezent şi pot să fac călătoria respectivă. O fac şi mă ucid din nou. Şi tot aşa. Paradox şi cerc vicios. Ca să nu mai vorbim de efectele colaterale care le-ar putea avea anularea existenţei mele, care pot fi total imprevizibile. Poate lumea ar înceta să mai existe ( sunt modest aici ). Era un film cu unii care mergeau în trecut la vânătoare de dinozauri, într-un cadru controlat. La un moment dat unul calcă pe un fluture, iar la întoarcere lumea este total schimbată. Apoi se chinuie să se întoarcă la momentul respectiv să-l împiedice pe individ să calce fluturele.

Bun. Să zicem acum că schimbarea nu se propagă instantaneu în  prezent ( ceva mai logic, zic eu ), ci rămâne acolo, propagându-se doar în “viitorul trecutului”, adică în următoarele cuante din momentul respectiv, pe măsură ce “ceasul” bate. Deci cumva am schimbat lumea din momentul acela( să-l notăm t₀ ), fără a afecta prezentul. Dacă m-am ucis pe mine în trecut, în continuare lumea va exista fără mine, fără e se propaga, cu toate implicaţiile ce rezultă. Pare un pic mai rezonabil, dar tot avem un paradox şi aici: Întotdeauna vom avea un segment constant de istorie, din momentul intervenţiei mele plus timpul ce a trecut de atunci ( t₀+Δt ) până în prezent ( să-l notăm cu t_p ) plus acelaşi timp ( t_p+ Δt ) . Deci, dacă cineva ar face o nouă călătorie in timp, ar găsi un moment ( t_p-t₀ ) în care istoria arată într-un anume fel, şi momentul următor ( t_p - t₀ + 1 ) în care istoria este modificată şi poate arăta cu totul altfel, aparent fără nici o logică. Practic, moartea mea a rescris toată istoria din momentul respectiv. Paradoxal, dar să zicem nu chiar imposibil.

O altă variantă ar fi ca din momentul unei astfel de intervenţii în trecut să se desprindă o “ramură” din axa timpului, iar cele două variante de istorie să evolueze separat şi independent. Bineînţeles, diferenţa de timp dintre a doua “variantă” şi prezentul “meu” va fi nimeni alta decât ( t_p-t₀ ). Dar pe altă axă, şi în acest caz nu mă mai deranjează cu nimic.

Mai există şi varianta de a nu putea schimba nimic, ci doar de a călători ca “spectator” în trecutul lumii. Poate cea mai simplă şi mai puţin generatoare de paradoxuri. Dar şi cea mai puţin interesantă. Ca şi varianta că de fapt aşa ceva nu se poate, şi nu există decât prezentul plictisitor.

Despre călătoria în viitor voi scrie data viitoare, pentru că nu vreau să plictisesc lumea cu articole kilometrice. Aştept între timp idei şi contraargumente, şi nu uitaţi: “Imaginaţia este la fel de importantă ca şi cunoaşterea”.

Trei întrebări filozofice şi paradoxurile aferente

De pe vremea când nu aveam ce face şi mă interesa filosofia, mă chinuie câteva întrebări existenţiale. Cum am constatat că am cititori foarte inteligenţi, poate că vreunul dintre voi m-ar putea ajuta cu nişte răspunsuri. De fapt întrebările duc la paradoxuri, pentru că dacă te gândeşti mult la ele ajungi inevitabil să te contrazici:

1. Universul este un sistem determinist ?

2. Dumnezeu este absolut?

3. Îl pot contrazice cu vreo chestie ?

Hai să le luăm pe rând şi să le explicăm, deşi par destul de stupide la prima vedere.

1. Universul este un sistem determinist ?

Ce inţeleg eu printr-un sistem determinist: este un sistem în care, dacă îi cunoşti starea la un moment dat poţi prevedea starea în care va fi după un timp de…Adică, dacă ai toate datele iniţiale, teoretic îi poţi prevedea viitorul. Universul în care trăim noi este un astfel de sistem ?

- Dacă DA: rezultă că viitorul ar putea fi prevăzut cu precizie absolută ( teoretic ). Concluzia nasoală e că noi nu am mai avea liberul arbitru, tot ce facem ar fi “scris” de la început, şi orice acţiune a noastră ar fi “prevăzută” în cele mai mici detalii.

- Dacă NU: Ar însemna că avem Universul se va comporta aleator, iar evoluţia lui este imprevizibilă în timp. Ar putea însemna că noi avem liberul arbitru de a schimba ceva şi de a ne decide singuri acţiunile. Ceva mai convenabil, dar ajuncem la a doua întrebare-paradox.

2. Dumnezeu este absolut?

Ce vreau de fapt cu întrebarea asta şi ce înţeleg eu prin absolut? Păi cineva care este absolut ar trebui să ştie tot ce mişcă în Univers, de la cel mai mic la cel mai mare nivel, inclusiv să cunoască viitorul cu precizie absolută, deterministică.. Şi să poată face orice. Aşa ni-l imaginăm pe Dumnezeu de obicei. Un fel de bătrân cu barba albă şi atoateştiutor şi omnipotent. Hai să vedem variantele:

- Dacă DA: Cazul acesta infirmă varianta “NU” a întrebării de mai sus. Dacă Universul este o chestie nedeterministă, deci nu îi poţi prezice evoluţia în timp, înseamnă că nici Dumnezeu nu ştie ce o să iasă. Ne îndepărtăm de ideea unui Dumnezeu absolut. Rămâne doar varianta DA, însemnând că El a scris totul în cele mai mici detalii şi poate prevedea orice în orice moment.

- Dacă NU: Oricare din răspunsurile la întrebarea 1 pot fi valabile. Dar nu mai contează, pentru că nici Dumnezeu nu este absolut. Avem totuşi o problemă atunci. Dacă El nu e absolut, înseamnă că nu mai e Dumnezeu, ci doar o inteligenţă mai evoluată ca noi. Cu cât mai evoluată…neesenţial.

3. Îl pot contrazice cu vreo chestie ?

Iarăşi întrebarea are sens doar în cazul în care Dumnezeu este absolut. Dacă nu este absolut, înseamnă că nu deţine toate adevăririle din Univers, deci teoretic aş putea găsi ceva cu care să-l “prind”.

Dar dacă el este absolut? Aş putea să-l contrazic cu ceva? Deci să fac o afirmaţie cu valoare de adevăr, pe care El să nu o poată contrazice ?

- Dacă DA: înseamnă pur şi simplu că am reuşit să-l pun în situaţia de a nu putea să facă ceva, chiar să mă contrazică. Atunci am o contradicţie cu însăşi ideea de Dumnezeu absolut, pentru că dacă ar fi absolut nu ar exista pentru El “nu pot”. De exemplu pot folosi matematica pentru asta. Luând sistemul nostru de axiome din geometrie şi algebră, matematica demonstrează fără putinţă de tăgadă chestii ca “1+1=2”, “orice triunghi cu două unghiuri egale este isoscel” ş.a.m.d. Dacă logica mea este corectă şi pun toate condiţiile, păi nici măcar Dumnezeu nu mă mai poate contrazice. Cum rămâne atunci cu ideea de Dumnezeu absolut ? Cam pică.

- Dacă NU: nu mai am aparent nici o contradicţie. Trăim într-un Univers determinist, cea mai mică mişcare a mea a fost prevăzută dinainte, Dumnezeu este absolut şi eu nu am cum să-l contrazic cu nimic. Îmi poate demonstra că 1+1=3 sau cu cât vrea El, deşi şi asta ar fi cam ciudat, şi mă cam îndoiesc de aşa ceva. Bineînţeles, cei care au făcut măcar clasa a 12-a îşi amintesc că există grupuri în care poţi avea 1+1=3 sau cu cât vrei tu, dar nu de asta vorbesc.

Concluzia? Nu am reuşit s-o trag niciodată. Aceste trei întrebări, oricum le-ai suci şi pune împreună duc la paradoxuri. Bineînţeles că nu e măgulitoare nici ideea că toţi am fi nişte roboţei programaţi în cele mai mici detalii. Şi dacă aş fi Dumnezeu, absolut sau neabsolut nu aş crea o astfel de lume. Unde ar mai fi hazul ?

Aştept opinii şi răspunsuri.

Pustiu

Indiferenţa
Atârnă-n văzduhul lipicios
Întunecându-mi sufletul
Cu ruginiul toamnei

Liniştea
Se prelinge pe ramurile copacilor
Făcându-i să unduiască
În ritmuri veştejite

Ploaia
Curge molcom prin fiinţa mea
Spălându-mi inima de simţire
Într-o tăcere adâncă

Septembrie 1995

Petrolul, Dolarii şi Italienii

- Italia îşi plânge cei şase soldaţi morţi pentru “apărarea păcii”.

- Oficialiii ies la paradă în costume negre şi mine sobre pentru a fi văzuţi şi a mai câştiga un pic de simpatie publică. Dă bine, nu-i aşa?

- Un copil de 7 ani atinge sicriul tatălui său cu o mână în timp ce îşi şterge ochii înlăcrimaţi. Este oare el mândru că tatăl său e acum un erou ?

- Papa Darth Benedict trimite o telegramă exprimându-şi “sprijinul pentru cei angajaţi în fiecare zi în costruirea solidarităţii, reconcilierii şi păcii în lume”. Cum le mai zice el aşa, ca la carte…

- Cei şase au fost înaintaţi în grad post-mortem şi au primit câte o medalie. Câtă recunoştinţă!

Ce au înţeles oare aceşti soldaţi care au mers peste mări şi ţări într-o ţară despre care nici nu ştiau mare lucru înainte de a se oferi voluntari? Pentru ce s-au dus ei acolo? Ca să apere pacea? Nu cred. Pentru bani? Mai curând.

O să-mi spuneţi “ştiau la ce se expun. Nu i-a obligat nimeni să se ducă”. Oare? Chiar ştiau? Cine se duce oare acolo? Sunt oare aceşti oameni acolo din convingere, pentru a apăra pacea? Sau sunt nişte bieţi mercenari care merg să câştige un ban pentru familie şi trăiesc cu speranţa că vor reveni “cu scut, şi nu pe scut” ? Cine îi obligă să meargă acolo? SăRăcia! Ea îi obligă. Ca şi pe soldatul român, german sau american. Cine e carne de tun? Bieţii şomeri, care nu înţeleg nimic şi se duc acolo doar-doar îşi scapă familiile de sărăcie.

Ce-i mâna pe ei în luptă? Ce-a dorit acel Apus? Dorea să smulgă laurii de pe fruntea necredincioşilor? Dorea să-I apere de răi? Nu, le dorea mai curând bogăţiile. E prea evident. Jucăm într-o piesă ridicolă, cu final previzibil şi cu rolurile trucate. În care Necâştigătorii sunt chiar cei ce vin acasă “pe scut”. Să-i onorăm şi să-i considerăm “apărători ai păcii”. Pentru ca americanul să poată să-şi continue “life-style-ul” de consumator de hamburgeri şi de plimbător cu maşina care consumă 25 litri/100 km, în timp ce benzina e aproape gratis.

Mi-e greaţă sa mai şi scriu despre asta. Sper doar ca aşa cum Afghanistanul a însemnat începutul decăderii Imperiului Sovietic, să însemne şi decăderea Imperiului American. Să ne lase în pace şi să nu ne mai tragă după ei în războaie absurde, al căror sens nu poate fi decât unul: foamea de Petrol si de Bani.

Idilă

            Aripi de înger alb, iubire, zbor spre soare,

            Lumini de curcubeu, zenit, scântei de vis,

            Simţire, libertate, dor de înălţare,

            Zefir de primăvară, drum spre Paradis.

            Pătate-aripe, zbucium, chin, cădere,

            Cer zguduit, pământ, noroi, pelin,

            Suspin către mormânt, dezgust, durere,

            Vis destrămat, înfrângere, destin.

August 1995

Ipoteze despre Spaţiu, Timp şi Univers

Citind aici despre Nimic şi postând un comentariu, mi-am adus aminte de o idee mai veche pe care tot am vrut s-o expun, dar nu ştiu de ce a rămas nepusă pe “hârtie”. Aşa-i când te iei cu altele. Pe scurt, e vorba o filozofie proprie despre lume, spaţiu, timp şi univers.  O slabă încercrcare de a explica nişte lucruri. Probabil că s-a mai gândit lume la ceva asemănător înainte şi după mine, nu o să am pretenţia că am inventat coada de la câine, dar ţin să spun că ideile îmi aparţin în întregime, aşa false cum ar putea fi. Combinate cu câteva noţiuni de matematică superioară şi un pic de fizică.

Acuma, se cunoaşte teoria Big Bang-ului, care spune că toată materia era iniţial concentrată într-un punct foarte fierbinte. După o explozie primordială, au luat naştere planetele, stelele ş.a.m.d. O întrebare fără răspuns este “ce a fost înainte?”. O altă întrebare fără răspuns este : “Universul este infinit?”. Eu zic aşa:

A nu se confunda noţiunea de vid cu noţiunea de nimic. Prin nimic aş vrea să înţeleg un non-spaţiu, non-timp, în care însăşi aceste două noţiuni nu îşi au sensul. Nu sunt definite. E cam acelaşi lucru cu a întreba pe cineva “cât face 3/0 ?”. Rezultatul nu e zero, nici măcar nu există, nici nu are sens să vorbim despre un rezultat, pentru că împărţirea la zero nu e definită. Cam la fel şi în cazul nimicului. Vidul este deja ceva. El este zero din operaţia de mai sus .Este un spaţiu-timp, din care lipseşte materia şi energia. Dar nu este nimic. Este un fel de “container” gol. La fel cu “înainte”. Nici măcar nu are sens să întrebăm ce a fost înainte. Însăşi notiunea de înainte este legată de timp. Ori dacă timpul însuşi nu a existat…La momentul zero, Dumnezeu, care este în afara noţiunilor de spaţiu şi timp, a hotărât să facă BUM! Şi a creeat o “bulă” în care a “pus” spatiu, timp şi energie ( care e o formă a materiei. E=mc². ) Sau mai multe bule, care n-au nimic de-a face una cu alta şi pot fi total diferite ca însăşi structură spaţială şi temporală, după cum vom vedea mai jos. Cam asta zicea şi Eminescu în Scrisoarea I-a, cine-şi mai aduce aminte din liceu.

Acuma, cine a făcut un pic de matematică la nivel peste liceu a învăţat că în teorie există o grămadă de feluri de spaţii. Spaţiul nostru, în 3 dimensiuni ( + timpul, care ar fi considerată a 4-a dimensiune, şi care după Einstein e dependent de spaţiu ) este doar un caz frumos şi fericit . Ne putem imagina tot felul de spaţii ciudate, unele abstracte, ne putem juca definind distanţa cum vrem noi, nu neapărat printr-o linie dreaptă între două puncte, aşa cum suntem obişnuiţi. Celelalte “bule” la care mă refeream mai sus. Asta în cazul frumos în care spatiul respectiv conţine noţiunea de distanţă. Nu are rost să intru în amănunte plicticoase pe care nu le înţelege multă lume. Mai bine dau un exemplu din viaţa “reală”.

Spaţiul Internetului. Este format dintr-o mulţime de puncte ( noduri ), care sunt computerele noastre şi ruterele, care asigură transportul informaţiei între computere. Aceste noduri pot fi legate între ele sau nu ( prin sârme ). Definim distanţa între două noduri ca  numărul minim de noduri de parcurs pentru a ajunge dintr-unul în altul. E un exemplu simplu. Observaţi că distanţa dintre mine şi Gigel care se află la 2 blocuri distanţă, dar pe traseul căruia a căzut un ruter şi informaţia trebuie să treacă prin Australia e mai mare decât distanţa dintre mine şi John care e în Anglia, dar la care mă pot conecta prin Ungaria,Germania şi Franţa. N-are nimic cu distanţa fizică dintre noi, şi de fapt eu habar n-am unde se află Gigel. Pentru mine este un individ la x rutere distanţă. Bun, asta a fost o mică paranteză.

Unde vreau să ajung până la urmă cu toată teoria asta: Luăm doar cazul spaţiului nostru frumos, în care distanţa între două puncte e cum o ştim, adică lungimea dreptei dintre ele. În spaţiile astea “frumoase” există noţiunea de “dimensiune”. Matematicienii o să spună “dimensiunea unui spatiu este egală cu numărul de vectori din bază”. Sună scârbos, nu? Mai pe româneşte, o dreaptă are o singură dimensiune, lungimea. Un plan are două dimensiuni. Orice figură conţinută într-un plan e şi ea în două dimensiuni. Un spaţiu, ca acela in care trăim noi are trei dimensiuni. Orice figură din spaţiu are şi ea 3 dimensiuni. Bun, şi mai departe? Nu ştim, adică nu avem cum să vedem. Teoretic se generalizează la fel de frumos în 4,5 …n dimensiuni. Matematicienii n-au nici o problemă cu asta. Noi avem, pentru că nu putem desena chestii în 4D. Pentru simplul motiv că noi suntem 3D. La fel cum n-ai cum să desenezi o sferă într-un plan sau un cerc pe o dreaptă. În schimb un cerc este proiecţia unei sfere pe un plan ( de fapt nu numai marginea cercului, ci tot cercul plin dacă ne gândim bine ), iar un segment este proiecţia unui cerc pe o dreaptă. Geometrie de clasa a 8-a.

Generalizăm puţin, ne folosim imaginaţia şi putem frumos trage concluzia că o sferă ( plină ) este proiecţia unei “sfere “ 4D, să-i zicem hypersferă. Nu ne opreşte nimeni să facem exerciţiul asta de imaginatie, nu? La fel, să ne imaginăm că suntem o “chestie” în două dimensiuni, care “locuieşte” într-un plan şi vede doar stânga-dreapta înainte-înapoi. Pentru noi nu există sus-jos. Acuma vine cineva de “sus”, pe care nici măcar nu avem cum să-l vedem,  ia o sferă şi o intersectează cu planul nostru, plimbând-o în “jos”. Intersecţia cu planul va fi un cerc, evident. Noi vom vedea din plan doar un punct (prima dată), apoi un arc de cerc care va tot creşte pe măsură ce sfera coboară până aceasta va ajunge la “mijloc”. Apoi va incepe să scadă, va ajunge la un punct şi va “dispare”. Oau! Minune! Am fost martorii unei “Apariţii” miraculoase şi apoi a unei “Dispariţii”. De fapt ce am văzut? Nici măcar proiecţia unui obiect 3D în planul nostru cel de toate zilele, care era un cerc care creşte în diametru, apoi scade. Pentru noi sfera cu pricina a fost un simplu arc de cerc care a apărut de nicăieri, apoi a dispărut. It’a a kind of magic, no? De fapt problema noastră este că noi am văzut lucrurile doar în plan, pe când realitatea era cu totul alta.

La fel ne putem imagina că prin spatiul nostru 3D vine cineva şi “plimbă” obiecte 4D . Noi evident că nu-l vom vedea pe individ ( la fel cum cel din plan nu-l va vedea pe cel de “deasupra” planului ). Ce vom vedea noi? Exact proiecţia obiectului 4D în spaţiul nostru 3D, care va fi un obiect 3D, evident. Ne putem plimba în jurul lui, îl putem atinge, ne putem minuna de el cum îşi schimbă forma şi dimensiunea şi apoi pof! Dispare. Magic, no? Not so magic…A zis cineva ceva de “apariţii”, “viziuni” ? Nu! Asta-i altă discuţie.

Unde vreau să ajung, că mă plictisesc deja şi pe mine cu atâta vorbă lungă. La infinitatea Universului. Care nu există după mine. De ce? Iată!

Hai să ne imaginăm de dragul imaginaţiei că Universul ar fi o sferă. 3D, ca orice sferă cuminte. Cu o rază imensă, bineînţeles. Noi să fim – tot de dragul imaginaţiei – nişte fiinţe foarte plate care se plimbă pe suprafaţa sferei. Fiinţe 2D. Sub noi, concentrică cu sfera noastră, foarte aproape de ea să fie o altă sferă cu alţi “omuleţi: 2D. De fapt nu una, ci o grămadă de astfel de sfere, toate concentrice. Dincolo de ultima sferă să fie nimicul pe care l-am explicat mai sus. Non-spatiu, non-timp. Suntem o bulă de săpun care pluteşte în nimic. De fapt suprafaţa unei bule. Aşa. Ne vom întreba noi: Este spaţiul oare infinit? Răspuns evident: NU. Dacă o să ne plimbăm foarte mult într-o directie vom ajunge de unde am plecat, pentru că nu sesizăm curbura uşoară a suprafeţei sferei. O să ne întrebăm: există spaţii paralele?.Răspuns evident: DA. Toate sferele de dedesubt. Putem ajunge la ele? Răspuns evident: NU prin forţe proprii. Doar dacă “cineva” 3D, sau o forţă care acţionează de “sus” în “jos” ne va muta pe suprafaţa altei sfere. Şi aşa ne-am putea trezi brusc în “altă lume”.

Las acum ca exerciţiu de imaginaţie generalizarea la lumea noastră 3D. Explicaţi-mi voi cum dacă am călători în orice direcţie foarte mult o să ne trezim că ajungem de unde am plecat, fără să dăm de “capătul” Universului. Sau cum să trecem în “lumi paralele”. Sau de ce vedem câteodată chestii care apar şi dispar pe care le numim OZN-uri sau Miracole Religioase.

Ajunge acum cu semi-flozofia şi semi-matematica. Ce am povestit eu aici poate fi complet fals sau total adevărat. Nu am nici o dovadă care să-mi sprijine supoziţiile, n-am de gând să conving pe cineva că am dreptate şi nici nu vreau să fondez vreo religie. E pur şi simplu o umilă încercare de a explica unele din misterele lumii înconjurătoare.Nu pot încheia decât cu cuvintele pline de înţelepciune ale lui Einstein:

Imaginaţia este la fel de importantă ca şi cunoaşterea.

Despre valoare în meseria de blogger

Am promis că nu mai scriu despre asta, dar iarăşi nu mă pot abţine. Nu, nu m-am mai înjurat cu nimeni, nici nu am mai fost banat de pe vreun blog celebru. Dar, răsfoind pe aici, iată peste ce dau. Cică interviu cu unul din cei mai tari bloggeri, nu-i dau numele, să-l denumim Sozo.Am mai scris despre el în

http://porcusorulradioactiv.blogspot.com/2009/09/altii-care-nu-suporta-critica.html

Interviul aici:

http://standard.money.ro/articol_106441/cat_costa_zoso_ro.html

Trecând peste faptul că omul se laudă că a refuzat o ofertă de 300.000 de coco pentru minunatul său blog, să spicuim puţin din inteligentele debitări:

“Poate o să am eu un accident, poate zece blog­geri vom merge la munte şi cădem cu autobuzul şi moare blogosfera. Sunt zeci de posibilităţi”.

Nu doresc sta nimănui, dar fi sigur că nu moare blogosfera într-un aşa nefericit caz. În cel mai rău caz poate se curăţă. De prea multă modestie.

Vali Petcu spune că, în viitor, cu blogurile se va întâmpla, în linii mari, ce s-a întâmplat cu presa: vor exista câţiva puternici, res­tul vor spune că sunt quality sau chiar top quality, din cauză că nu pot concura cu ceilalţi.

Ca să folosesc o expresie consacrată deja: m-ai dat jos de pe căcat^TM. Deci voi ăştia “puternici” sunteţi quantity. E bine că recunoşti. Urmează confirmarea:

Răspunsul la întrebarea “ce mai înseamnă conţinut valoros” a venit ime­diat: “Conţinut valoros este conţinutul pe care oamenii care au bani vor să-l citească”.

Aşa frate. Am bani, am valoare. Ce cultură? Ce umor? Oamenii cu bani nu vor să citescă porcării de genul ăsta. Să le dăm deci ce vor ei ca să ne dea ce vrem noi: BANUL.

Trist. Sper să nu ajung aşa. Dacă totuşi o să ajung, vă dau voie ca atunci când mă vedeţi pe stradă să îmi trageţi un glonţ în cap. Pe bune.

Infern Vertical

            Romanul pe care l-am terminat de citit se numeste Enfer Vertical de Serge Brussolo. Este vorba pe scurt de un experiment crud la care este supus un grup de detinuţi pe viaţă. Scopul experimentului este de a vedea cât de jos poate coborî omul pentru supravieţuire.

Detinuţii sunt închişi într-un turn care este format din camere identice, suprapuse, accesible prin nişte scări şubrede care nu coboară decât când “trebuie”. Turnul se afundă periodic într-o baltă de noroi, care umple camera, scara coboară în ultimul moment, iar la fiecare “ascensiune” câţiva detinuţi mor înecaţi, doar cei mai “sprinteni” reuşind să ajungă în camera superioară.

Camerele sunt cvasi-identice,în fiecare din ele aflându-se un singur “obiect”, un distribuitor de hrană blindat, controlat de un computer super-inteligent, care se pare că ştie totul despre fiecare. Hrana se distribuie autentificându-te cu ajutorul amprentei digitale.  Pe măsură ce se urcă în turn, “plata” pentru obtinerea hranei creşte, de la arsuri ale degetului cu care oamenii cer hrana, continuând cu tăierea degetelor…Aparatul îi supune pe deţinuti la cele mai nedrepte pedepse, ucigând unii dintre ei, altora dându-le porţii infime, pe când altora triple, totul în scopul de a determina până unde ar merge un om pentru a supravieţui.

Pentru a continua cursa infernală, deţinuţilor care au acceptat să facă parte din acest program li s-a spus că ultima cameră a turnului are o trapă care se deschide spre exterior. Unul singur dintre ei, David – personajul universal al acestui autor, simbolizând lupta dintre micul David şi uriaşul Goliat – îşi dă seama că ultima cameră nu conţine nici o trapă spre exterior şi cei care vor ajunge până sus vor muri şi ei înecaţi, în plus pierzându-şi pe parcurs şi calitatea de oameni.

 In acest context mi se pare absolut remarcabilă şi genial formulată rugăciunea plină de disperare a lui David:

            ô, dieux des ténèbres, donnez-nous le désespoir, le décourragement. Montrez-nous les portes closes, les fenêtres murées. Protégez-nous de la pérséverance, de la volonté de survivre. Aprenez-nous la fatigue, le dégout, le désintérêt, la lucidité! Donnez-nous la force de mourir sans attendre, de mourir comme des bêtes lasses.

Préservez-nous des sirènes du futur, détournez-nous de l’espoir, ne nous faites pas jouer le jeu de ceux qui nous veulent du mal. Donnez-nous le courrage de cesser d’attendre.

Protégez-nous de la lâcheté de survivre. Accordez-nous la lassitude salvatrice.

Fermez nos paupières de vos doigts froids et acueillez-nous comme des animaux qui souffrent et n’aspirent plus qu’au sommeil…

O, zei ai întunericului, daţi-ne disperarea, descurajarea. Araţati-ne uşile închise, ferestrele zidite. Protejaţi-ne de perseverenţa, de voinţa de a supravieţui. Învaţaţi-ne oboseala, dezgustul, dezinteresul, luciditatea! Daţi-ne puterea de a muri fără a aştepta, de a muri ca niste animalele obosite.

Apăraţi-ne sirenele viitorului, luaţi-ne speranţa, nu ne faceţi să jucăm jocul celor care  ne doresc răul. Daţi-ne curajul de a înceta să mai aşteptăm.

Protejaţi-ne de laşitatea de a supravieţui. Daţi-ne oboseala salvatoare.

Închideţi-ne pleoapele cu degetele voastre reci şi primiţi-ne ca pe niste animale care suferă şi nu îşi mai doresc decât  somnul ... 

În mod fericit, David este singurul care, refuzând să continue jocul şi păstrându-şi luciditatea şi calitatea de om,  primeşte şansa de a scăpa, printr-un artificiu inedit. Este găsit peste două săptămâni lipsit de cunoştinţă pe marginea unui drum, fără vreo referinţă asupra identitătii sale, povestind aventura prin care trecuse fără ca cineva să-l creadă. Este internat într-un spital de boli mentale, dar fiind considerat ca nepericulos i se dă o nouă identitate şi o şansă de a începe o nouă viaţă.

Frica - episodul2

Motto: “Everything I’ve ever done

Everything I ever do

Every place I’ve ever been

Everywhere I’m going to…it’s a sin”

Mood:

Pet shop boys – It’s a Sin

http://www.youtube.com/watch?v=y7I5UaB7mx4&NR=1

           

Motto: “Everything I’ve ever done

Everything I ever do

Every place I’ve ever been

Everywhere I’m going to…it’s a sin”

Mood:

Pet shop boys – It’s a Sin

http://www.youtube.com/watch?v=y7I5UaB7mx4&NR=1

În toată copilăria şi adolescenţa am fost un ateu convins şi agresiv, cu idei clare despre cum că extratereştrii au venit şi au pus bazele vieţii pe Pământ. Influenţat de puţinele cărţi despre OZN-uri care se găseau pe atunci, şi bineînţeles de Eric van Dänichen, ale cărui scrieri mi se par acum un pic desuete şi trase de păr. După aceea, studiind diverse alte puncte de vedere am ajuns undeva pe la o medie între ateism şi dogmă. Nu asta e esenţial însă. Oricum aş fi fost sau cum aş fi, cu un termen nu m-am împăcat  şi nu cred că o să mă împac vreodată, şi anume “Frica de Dumnezeu”. Dumnezeu  se zice că e doar dragoste. Atunci frica-dragoste? Rimează? NU!

Ideile care stau la baza FRICII, că despre ea vorbim aici sunt puţine şi fixe:

-          Frica de Dumnezeu este temelia tuturor faptelor aşa zise “bune”

-          Axiomă: Ce scrie la Carte nu poate fi contestat. Chiar dacă nu are logică de multe ori, se aplică regula “ Eşti prost şi nu înţelegi. Ia-o aşa cum e”.

-          Faci ce scrie la Carte sau mergi în Iad. Şi in plus, trebuie să faci şi tot ce zice Biserica ( din care faci parte ). Hmmm..aici treaba devine dubioasă pe faţă.

-          E treaba ta dacă asculţi sau nu ( iluzorie libertate ), dar consecinţele ţi le asumi. Şi orice faci, tot n-ai nici o şansă fără noi, aşa că nu te mai chinui. Hmmm….subtil. Şi inteligent.

De ce îmi iau eu jucăriile şi plec când începe o slujbă în biserica în care tocmai am intrat ca să mă relaxez şi să-mi limpezesc gândurile?

1.      Pentru că nu-mi plac TURMELE

Oamenii sunt proşti in marea lor majoritate. E un lucru ştiut. Ca să-i controlăm, cea mai bună metodă este să-i punem într-o turmă şi să le dăm ceva de lucru. În NICI UN CAZ să nu-I lăsăm să se relaxeze. Nuuu, ar fi o greşală fatală. Tot timpul un individ trebie să fie stresat, speriat cu antraxul, iadul, gripa porcină, vaca nebună, săracia, şomajul, Satana….neesenţial cu ce.

Există în religie explicit termenii de “păstor” şi de “turmă”. Carevasăzică, popa e păstor ( în unele culte aşa îi şi zice ), iar omul care asistă la o slujbă e o oaie. Din TURMă. Fail! Din start! Ştim că orice turmă e uşor de controlat. Nu am mai multe de spus. Nu vreau să fac parte din nici o turmă. Eu sunt o persoană nu o oaie.

2.      Pentru că urăsc ipocrizia mai mult ca orice pe lumea asta.

Pe cine aş trimite eu la Dracu’ dacă aş fi Dumnezeu?  Pe câte unul care toată viaţa lui a furat, şi după ce s-a umplut de tot şi apoi vine să se pună bine cu mine: “Doamne, îmi pare rău, ma ierţi? “. “Da, te iert în numele Domnului, zice popa”. Şi hoţul pleacă liniştit şi mântuit la vila lui, la bordul lu’ Ferrari. Şi ăsta e doar un exemplu. Neeh, nu merge aşa. Dă mătăluţă inapoi la stat şi la săraci tot ce ai furat şi dupa aia mai vedem dacă te iert sau nu. Doar Eu sunt Dumnezeu, iţi mai baţi şi joc de inteligenţa mea? Afară!

Şi pe popii care iau bani de la turmă ca să mă roage diverse chestii. Mai ales pe ei.

Te duci la biserică să ceri ajutor când ai epuizat toate soluţiile sau simţi că ţi se apropie ceasul. Doar atunci. Asta după mine e cea mai mare prostie. Dacă aş fi Dumnezeu ţi-aş da cu flit din start. Daca moartea ar fi un examen, aş zice că bătrânii sunt în sesiune şi bagă la greu. Nu îngrăşăm porcul în ajun, da’ măcar moare sătul. Aş da cu flit la toate babele care toată viaţa au fost curve, şi acuma brusc pătrunse de un fior religios, că de alte fioruri nu mai poate fi vorba. Alea care le vezi că se ingrămădesc şi se înjură pentru juma’ de litru de apă sfinţită şi care concurează la “Miss Cea Mai Bisericoasă Babă”. Flit! Unde aţi fost 60 de ani? Aud ? Nu veni numa’ să te pui bine cu Şefu’, doar în eventualitatea în care există - lucru de care te îndoieşti oricum - pentru că acasă oricum nu ai ceva mai bun de făcut.

Dacă aş fi Dumnezeu, aş aprecia mai mult o atitudine de genul “ Vin momente în viaţă cand trebuie să te ridici hotărât în picioare şi să spui cu voce tare: Am pus-o”. Fii consecvent dom’le. Ai coloană!

Şi nu, nu aş putea încheia acest articol fara o altă melodie care se potriveşte de minune aici:

Depeche Mode- Blasphemous Rumours

http://www.youtube.com/watch?v=muziKxIyh5g

Frica - episodul1

Aşa începe o carte scrisă de un autor drag mie, a cărui imaginaţie bolnavă nu încetează să uimească pe cei care l-au descoperit. Nu obişnuiesc să fac copy-paste, dar fragmentul mi se pare genial, şi de o profunzime surprinzătoare pentru ceva ce mulţi ar cataloga ca stil “Horror”.

Bărbatul era îmbrăcat ca un clergyman, într-un costum negru înverzit de uzură. Purta în picioare Rangers de la armată, iar pe mâini îşi trăsese mănuşi de piele. Avea un chip osos, dur, cu sprâncenele rase, iar părul pieptănat pe spate i se înnoda la ceafă într-un coc de toreador.

În acea clipă, rotea deasupra capului un interminabil şirag de bile cromate, unite între ele cu o coardă de pian. Arma şuiera aidoma unui lanţ de bicicletă mânuit de către un vagabond în plină încăierare.

― Trăiţi cu frica Domnului? ţipa bărbatul.

― Da! urlau numeroşii gură-cască adunaţi în faţa lui, purtând pe chipuri frica Dumnezeului inflexibil care ne pedepseşte pentru binele nostru!

Colierul din bile de oţel se abătu atunci peste capetele şi umerii lor, făcând să plesnească arcade, buze sau obraji, însângeraţi. Cu figurile brăzdate de hematoame violacee, păcătoşii se clătinau de pe un picior pe altul fără a căuta să se ferească din calea loviturilor. Semănau cu nişte boxeri ce începeau a cincisprezecea repriză a unui meci deosebit de violent.

― Cunoaşteţi frica de Dumnezeu? repetă predicatorul.

― Da, o cunoaştem! îngăimă turma bătută, cu buzele crăpate.

Erau acolo bărbaţi, femei de toate vârstele, dar şi adolescenţi. Preotul îi lovea fără diferenţiere, prăvălindu-şi rozariul blindat peste urechile puştanilor ca şi peste sânii fetelor.

Cu mâna stângă strângea la piept o biblie din fier, ale cărei pagini erau, de fapt, plăci metalice subţiri, emailate, acoperite cu caractere minuscule. Coperta cărţii sfinte prezenta pete de rugină, iar pe metalul legăturii se vedea un roi de puncte roşiatice. Se spunea că bibliile de fier, groaznic de grele, nu puteau fi manipulate decât de clericii dotaţi cu muşchi de culturişti, că practica susţinută a rugăciunii îi transforma puţin câte puţin pe predicatori în atleţi cu bicepşii hipertrofiaţi, iar bisericile în săli de gimnastică.

Mătăniile şuierară prin aer, prăvălindu-se apoi peste craniul unui grăsan cu chipul deja acoperit de sânge. Lovitura îl ameţi într-o clipă pe individ, trântindu-l pe pietre, cu ochii daţi peste cap şi gura căscată.

― A găsit bucuria! urlă preotul. Dumnezeu e într-însul! Fie să doarmă în pacea sufletului!

― În pacea sufletului! repetă gloata adunată pentru rugăciune.

Noaptea cădea peste oraş, iar vitrinele prăvăliilor se luminau ca nişte uriaşe acvarii umplute cu o apă fluorescentă. [...]  Predicatorul îşi coborî braţele şi începu să-şi înfăşoare rozariul peste încheietura mâinii, anunţând că slujba luase sfârşit. Participanţii se înclinară şi, defilând prin faţa lui, îşi depuseră obolul în dulia de obuz ce ţinea locul cutiei milei.

― Pe curând, mormăi omul Bisericii, şi fie ca frica să vă însoţească în fiece clipă! Nu căutaţi a fugi de spaimă, căci ea e aceea care vă apără de indiferenţă!