Ipoteze despre Spaţiu, Timp şi Univers

Citind aici despre Nimic şi postând un comentariu, mi-am adus aminte de o idee mai veche pe care tot am vrut s-o expun, dar nu ştiu de ce a rămas nepusă pe “hârtie”. Aşa-i când te iei cu altele. Pe scurt, e vorba o filozofie proprie despre lume, spaţiu, timp şi univers.  O slabă încercrcare de a explica nişte lucruri. Probabil că s-a mai gândit lume la ceva asemănător înainte şi după mine, nu o să am pretenţia că am inventat coada de la câine, dar ţin să spun că ideile îmi aparţin în întregime, aşa false cum ar putea fi. Combinate cu câteva noţiuni de matematică superioară şi un pic de fizică.

Acuma, se cunoaşte teoria Big Bang-ului, care spune că toată materia era iniţial concentrată într-un punct foarte fierbinte. După o explozie primordială, au luat naştere planetele, stelele ş.a.m.d. O întrebare fără răspuns este “ce a fost înainte?”. O altă întrebare fără răspuns este : “Universul este infinit?”. Eu zic aşa:

A nu se confunda noţiunea de vid cu noţiunea de nimic. Prin nimic aş vrea să înţeleg un non-spaţiu, non-timp, în care însăşi aceste două noţiuni nu îşi au sensul. Nu sunt definite. E cam acelaşi lucru cu a întreba pe cineva “cât face 3/0 ?”. Rezultatul nu e zero, nici măcar nu există, nici nu are sens să vorbim despre un rezultat, pentru că împărţirea la zero nu e definită. Cam la fel şi în cazul nimicului. Vidul este deja ceva. El este zero din operaţia de mai sus .Este un spaţiu-timp, din care lipseşte materia şi energia. Dar nu este nimic. Este un fel de “container” gol. La fel cu “înainte”. Nici măcar nu are sens să întrebăm ce a fost înainte. Însăşi notiunea de înainte este legată de timp. Ori dacă timpul însuşi nu a existat…La momentul zero, Dumnezeu, care este în afara noţiunilor de spaţiu şi timp, a hotărât să facă BUM! Şi a creeat o “bulă” în care a “pus” spatiu, timp şi energie ( care e o formă a materiei. E=mc². ) Sau mai multe bule, care n-au nimic de-a face una cu alta şi pot fi total diferite ca însăşi structură spaţială şi temporală, după cum vom vedea mai jos. Cam asta zicea şi Eminescu în Scrisoarea I-a, cine-şi mai aduce aminte din liceu.

Acuma, cine a făcut un pic de matematică la nivel peste liceu a învăţat că în teorie există o grămadă de feluri de spaţii. Spaţiul nostru, în 3 dimensiuni ( + timpul, care ar fi considerată a 4-a dimensiune, şi care după Einstein e dependent de spaţiu ) este doar un caz frumos şi fericit . Ne putem imagina tot felul de spaţii ciudate, unele abstracte, ne putem juca definind distanţa cum vrem noi, nu neapărat printr-o linie dreaptă între două puncte, aşa cum suntem obişnuiţi. Celelalte “bule” la care mă refeream mai sus. Asta în cazul frumos în care spatiul respectiv conţine noţiunea de distanţă. Nu are rost să intru în amănunte plicticoase pe care nu le înţelege multă lume. Mai bine dau un exemplu din viaţa “reală”.

Spaţiul Internetului. Este format dintr-o mulţime de puncte ( noduri ), care sunt computerele noastre şi ruterele, care asigură transportul informaţiei între computere. Aceste noduri pot fi legate între ele sau nu ( prin sârme ). Definim distanţa între două noduri ca  numărul minim de noduri de parcurs pentru a ajunge dintr-unul în altul. E un exemplu simplu. Observaţi că distanţa dintre mine şi Gigel care se află la 2 blocuri distanţă, dar pe traseul căruia a căzut un ruter şi informaţia trebuie să treacă prin Australia e mai mare decât distanţa dintre mine şi John care e în Anglia, dar la care mă pot conecta prin Ungaria,Germania şi Franţa. N-are nimic cu distanţa fizică dintre noi, şi de fapt eu habar n-am unde se află Gigel. Pentru mine este un individ la x rutere distanţă. Bun, asta a fost o mică paranteză.

Unde vreau să ajung până la urmă cu toată teoria asta: Luăm doar cazul spaţiului nostru frumos, în care distanţa între două puncte e cum o ştim, adică lungimea dreptei dintre ele. În spaţiile astea “frumoase” există noţiunea de “dimensiune”. Matematicienii o să spună “dimensiunea unui spatiu este egală cu numărul de vectori din bază”. Sună scârbos, nu? Mai pe româneşte, o dreaptă are o singură dimensiune, lungimea. Un plan are două dimensiuni. Orice figură conţinută într-un plan e şi ea în două dimensiuni. Un spaţiu, ca acela in care trăim noi are trei dimensiuni. Orice figură din spaţiu are şi ea 3 dimensiuni. Bun, şi mai departe? Nu ştim, adică nu avem cum să vedem. Teoretic se generalizează la fel de frumos în 4,5 …n dimensiuni. Matematicienii n-au nici o problemă cu asta. Noi avem, pentru că nu putem desena chestii în 4D. Pentru simplul motiv că noi suntem 3D. La fel cum n-ai cum să desenezi o sferă într-un plan sau un cerc pe o dreaptă. În schimb un cerc este proiecţia unei sfere pe un plan ( de fapt nu numai marginea cercului, ci tot cercul plin dacă ne gândim bine ), iar un segment este proiecţia unui cerc pe o dreaptă. Geometrie de clasa a 8-a.

Generalizăm puţin, ne folosim imaginaţia şi putem frumos trage concluzia că o sferă ( plină ) este proiecţia unei “sfere “ 4D, să-i zicem hypersferă. Nu ne opreşte nimeni să facem exerciţiul asta de imaginatie, nu? La fel, să ne imaginăm că suntem o “chestie” în două dimensiuni, care “locuieşte” într-un plan şi vede doar stânga-dreapta înainte-înapoi. Pentru noi nu există sus-jos. Acuma vine cineva de “sus”, pe care nici măcar nu avem cum să-l vedem,  ia o sferă şi o intersectează cu planul nostru, plimbând-o în “jos”. Intersecţia cu planul va fi un cerc, evident. Noi vom vedea din plan doar un punct (prima dată), apoi un arc de cerc care va tot creşte pe măsură ce sfera coboară până aceasta va ajunge la “mijloc”. Apoi va incepe să scadă, va ajunge la un punct şi va “dispare”. Oau! Minune! Am fost martorii unei “Apariţii” miraculoase şi apoi a unei “Dispariţii”. De fapt ce am văzut? Nici măcar proiecţia unui obiect 3D în planul nostru cel de toate zilele, care era un cerc care creşte în diametru, apoi scade. Pentru noi sfera cu pricina a fost un simplu arc de cerc care a apărut de nicăieri, apoi a dispărut. It’a a kind of magic, no? De fapt problema noastră este că noi am văzut lucrurile doar în plan, pe când realitatea era cu totul alta.

La fel ne putem imagina că prin spatiul nostru 3D vine cineva şi “plimbă” obiecte 4D . Noi evident că nu-l vom vedea pe individ ( la fel cum cel din plan nu-l va vedea pe cel de “deasupra” planului ). Ce vom vedea noi? Exact proiecţia obiectului 4D în spaţiul nostru 3D, care va fi un obiect 3D, evident. Ne putem plimba în jurul lui, îl putem atinge, ne putem minuna de el cum îşi schimbă forma şi dimensiunea şi apoi pof! Dispare. Magic, no? Not so magic…A zis cineva ceva de “apariţii”, “viziuni” ? Nu! Asta-i altă discuţie.

Unde vreau să ajung, că mă plictisesc deja şi pe mine cu atâta vorbă lungă. La infinitatea Universului. Care nu există după mine. De ce? Iată!

Hai să ne imaginăm de dragul imaginaţiei că Universul ar fi o sferă. 3D, ca orice sferă cuminte. Cu o rază imensă, bineînţeles. Noi să fim – tot de dragul imaginaţiei – nişte fiinţe foarte plate care se plimbă pe suprafaţa sferei. Fiinţe 2D. Sub noi, concentrică cu sfera noastră, foarte aproape de ea să fie o altă sferă cu alţi “omuleţi: 2D. De fapt nu una, ci o grămadă de astfel de sfere, toate concentrice. Dincolo de ultima sferă să fie nimicul pe care l-am explicat mai sus. Non-spatiu, non-timp. Suntem o bulă de săpun care pluteşte în nimic. De fapt suprafaţa unei bule. Aşa. Ne vom întreba noi: Este spaţiul oare infinit? Răspuns evident: NU. Dacă o să ne plimbăm foarte mult într-o directie vom ajunge de unde am plecat, pentru că nu sesizăm curbura uşoară a suprafeţei sferei. O să ne întrebăm: există spaţii paralele?.Răspuns evident: DA. Toate sferele de dedesubt. Putem ajunge la ele? Răspuns evident: NU prin forţe proprii. Doar dacă “cineva” 3D, sau o forţă care acţionează de “sus” în “jos” ne va muta pe suprafaţa altei sfere. Şi aşa ne-am putea trezi brusc în “altă lume”.

Las acum ca exerciţiu de imaginaţie generalizarea la lumea noastră 3D. Explicaţi-mi voi cum dacă am călători în orice direcţie foarte mult o să ne trezim că ajungem de unde am plecat, fără să dăm de “capătul” Universului. Sau cum să trecem în “lumi paralele”. Sau de ce vedem câteodată chestii care apar şi dispar pe care le numim OZN-uri sau Miracole Religioase.

Ajunge acum cu semi-flozofia şi semi-matematica. Ce am povestit eu aici poate fi complet fals sau total adevărat. Nu am nici o dovadă care să-mi sprijine supoziţiile, n-am de gând să conving pe cineva că am dreptate şi nici nu vreau să fondez vreo religie. E pur şi simplu o umilă încercare de a explica unele din misterele lumii înconjurătoare.Nu pot încheia decât cu cuvintele pline de înţelepciune ale lui Einstein:

Imaginaţia este la fel de importantă ca şi cunoaşterea.