Impresii subiective

Căutăm o viată mai bună din punct de vedere material, de obicei sacrificând lucrurile bune pe care le avem. Lucruri care nu se măsoară in bani, dreacu’ să-i ia de bani. Lucruri simple  gen mulţumire sufletească,  o bere ieftină pe o terasă ieftină dar într-o companie plăcută, râsul impreună cu prietenii. Ne ducem peste mări şi ţări în căutare de nu-ştiu-ce, sau din contră, plecăm doar la doi paşi, dar ne indepărtăm la fel de mult de lucrurile care ne aduc mulţumire. Să nu spun “fericire”, pentru că iar avem probleme cu definiţia. Doar se zice că “cele mai bune lucruri în viaţă sunt gratuite”, “banii nu aduc fericirea”, “nu e bogat cel ce are multe, ci cel ce are nevoie de puţine” şi aşa mai departe. Să fie astea vorbe goale, scornite de vulpea care nu a ajuns la struguri? Nu ştiu, dar tare mă îndoiesc.

           

Îi admir pe oamenii ăştia din locul în care sunt eu acum. Un loc de care poate multă lume nu a auzit, sau oricum, dacă a auzit nu vrea să ştie. Zici “A, Africa…nasol…şi treci mai departe”.  Da, intr-adevăr e nasol, sărăcie, mizerie, zbatere pentru o coajă de pâine…dar dincolo de toate astea, nu pot să nu remarc un lucru, care m-a frapat din prima. Spre deosebire de oraşele noastre curate, luxoase ( da, acum îndrăznesc sa spun că locuiesc intr-un oraş curat şi luxos, prin comparaţie ) aici nimeni sau aproape nimeni nu cerşeşte.

Comparativ cu locul din care vin, cu centrul frumos aranjat, flori, oameni fără griji care plimbă pechinezul,  dar unde nu poţi sta liniştit la o cafea pentru că vin altfel de negri, expunându-şi infirmităţile şi plozii de câteva luni : “dă-mi şi mie un leu mâncaţi-aş şă iau o pâine pentru ăsta micu”. Pleacă în pula mea, de muncă nu ai auzit? Vinde ziare, mătură strada, cară pietre, vinde chibrituri, fă ceva. Ce-l înveţi pe copilul ăla? Să devină peste 15 ani un căcat ambulant ca şi tine care nu ai muncit în viaţa ta şi consumă oxigenul degeaba stând cu mâna întinsă.

Nu, surprinzător,  aici în locul în care mi-era groaza să vin, văd mai multă decenţă şi mai multă “joie de vivre”, chiar dacă aici sunt “oaia albă” în enorma turmă de “oi negre” şi se presupune că sunt o chestie ambulantă după care curg banii. Şi daca nu e aşa, prin comparaţie cu 90% din oamenii de aici, adevărul nu e departe. Fiecare îşi vede de treaba lui şi încearcă să supravieţuiască aşa cum poate. Vând fructe, ochelari, şerveţele şi chiar – asta nu credeam c-o să văd –  buzi şi chiuvete vechi. Oameni săraci, dar mulţi dintre ei veseli, care ştiu să nu facă din asta o tragedie. Prin comparaţie, văd la noi oameni stresaţi, nemulţumiţi în permanenţă, mitocănie, înjurături, claxoane…

Stau şi mă întreb aşa : ce ne defineşte ca persoane pe lumea asta? Ce avem, sau ce suntem? Faptul că avem ne face superiori? Noi trăim în “easy mode” prin comparaţie, iar aici e “hard mode”. Ce-am face oare noi, cei ghiftuiţi, dacă brusc nu am mai avea şi ne-am trezi în hard mode? Ne-am da cu capul de pereţi? Ne-am tăia venele pe lung? Am sta la colţ de stradă cu mâna întinsă? Se pare că din căcatul ala de comunism nu am învătat ce trebuia. Am învăţat doar să fim răi şi nemulţumiţi.

Deci, ca_concluzie, eu aş fi de părere să mai scoatem capul din cur şi să ne uităm în jur. Să preţuim ce avem şi sa nu ne stresăm pentru ce nu avem. Fără ca asta să însemne să nu încercăm spre mai bine.