O imagine valorează 1000 de cuvinte

De ce blog ?

De când am descoperit şi eu chestia asta de se cheamă blog nu încetez să mă minunez şi îmi tot pun o întrebare: ce îi mână de fapt pe ei în luptă? Care este de fapt motivaţia din spatele acestor aşa-zise jurnale virtuale? Spun "aşa-zise" pentru că de mult timp blogurile nu mai sunt ce au vrut sa fie iniţial, sau ce le zice numele: Web log, adică un jurnal personal, dar pe care sa-l vadă toată lumea.

Aş putea zice că blogul este un fel de urmaş al forumului, dar centrat pe persoana care îl deţine. E mult mai greu să ai un forum, pentru că îţi trebuie o grămadă de comentatori activi, oameni care să iniţieze subiecte, şi este evident că nu multă lume poate să deţină şi să promoveze un forum. Adică ar arăta cam naşpa un forum în care doar webmasterul scrie articole, la care poate răspunde din când în când câte un ameţit. În schimb, pe un blog poţi scrie verzi şi uscate chiar fără să comenteze cineva. Blogul exista de mai mult timp se pare ( un coleg are aşa ceva de prin 2001 ), dar în ultima vreme moda aceasta a cam explodat, ceva cam ca mailul în a doua jumătate a anilor ’90.  

Totuşi, de ce blog ? Care este de fapt motivaţia acestei mode? Se ştie că omul nu mişcă un deget fără două motive: 1. Aşteptatea unei răsplăţi sau 2. Frica de o pedeapsă. Cam ca şi celebrul patruped al lui Pavlov. Aici punctul 2 nu se pune, deci rămâne punctul 1. Răsplata, dorinţa de a obţine ceva. Ce obţinem de fapt dacă întreţinem un blog? Unii dedică ore întregi pe zi acestei activităţi, comentează pe alte bloguri, răspund la comentarii, verifică “unicii” în fiecare minut… de ce oare? Pentru bani? Pentru trafic? Pentru dorinţa de a fi băgat în seamă? Pentru ce atâta effort şi consum de energie şi de nervi ?

Banii cam ies din ecuaţie, pentru că sunt foarte puţini cei care fac bani din aşa ceva. Trafic – da, să zicem, pentru că majoritatea caută aşa ceva. Dar până la urmă cu ce mă încălzeşte traficul dacă nu scot nici cât de-o ceapă degerată din treaba asta?

Cred că singura explicaţie care rămâne în picioare este dorinţa de a fi băgat în seamă. De a socializa într-un fel virtual, pentru că blogul este până la urmă şi o chestie socială pentru oamenii din era internetului. De a ne simţi importanţi. Cineva. Ne gâdilăm singuri la orgoliu dacă avem un blog vizitat şi multe comentarii. De la “200 de unici în sus” şi “20 de comentarii pe post” ni se pare că “ne-am ajuns”, că blogul acesta dă un sens vieţii noastre serbede. Cred că poate fi o motivaţie destul de bună, cu condiţia să nu cădem în extreme. Blogul nu ne ajută să ne completăm viaţa socială inexistentă, nu ne dă un sens vieţii dacă nu îl aveam înainte de asta, nici nu ne măsoară valoarea scriiturilor, chiar dacă avem o grămadă de cititori. Chiar din contră. Ne poate da o falsă impresie că suntem buni, când suntem aplaudaţi de alţii a căror părere nu ar trebui măcar să conteze. Pe modelul “fiecare prost găseşte întotdeauna unul şi mai prost care să-l aplaude”. Şi ce e cel mai trist, mi se pare că lumea a ajuns să scrie mai mult decât citeşte. Şi 90% din bloggeri debitează doar inepţii.

Bineinţeles, blogurile au şi partea lor pozitivă, atâta timp cât ştim să păstrăm măsura lucrurilor. Facilitează schimbul de idei, pot fi un bun exerciţiu pentru viitori scriitori talentaţi, care n-ar avea nici o şansă să publice vreo lucrare din motive de bani. Sau pot forma o comunitate interesată de un subiect anume, cum ar fi excursiile pe munte, bicicletele, bricolajul, ş.a.m.d. Restul e can-can şi risipă inutilă de energie.

Până la urmă e valabil şi aici, ca şi în alte părţi un principiu sănătos care zice “păstrează limita în toate”. Blogul este după mine o unealtă şi nu trebuie să devină un scop în sine.

Fair play or not ?

Tema de gândire de astăzi pleacă de la două filme pe care le-am văzut recent

1. An Officer and a Gentleman  1982 cu Richard Gere, Debra Winger , Louis Gossett, Jr. şi Lisa Blount. Este după mine un film foarte bun, care merită văzut. Nu mă voi apuca acum să povestesc tot filmul, pentru mai multe detalii clickuiţi aici:

http://en.wikipedia.org/wiki/An_Officer_and_a_Gentleman

Pe scurt însă, este vorba ( printre altele ) de doi ofiţeri care fac un curs de piloţi militari ( chestie foarte bine văzută şi remunerată ) şi două gagicuţe din oraş care se încurcă cu aceştia. Aşa cum au fost avertizaţi, toate fetele din oraş visează cu ochii deschişi să pună mâna pe un pilot cu care să se mărite, pentru a scăpa de situaţia lor socială, scop pentru care ar rămâne chiar şi gravide. Piloţii, bineînţeles, vor doar distracţie. Una dintre ele chiar simulează o sarcină pentru a pune mâna pe “al ei”, istorie care se termină destul de prost. Cealaltă, deşi este îndrăgostită de Richard Gere îi lasă acestuia libertatea de a decide şi nu-l presează.

2. Shopgirl, cu Steve Martin si Claire Danes, iar acţiunea e cam aşa:

O modestă vânzătoare la un mare magazin se cuplează cu un artist sărac, care nu prea are ce să-i ofere, dar care vrea o relaţie sinceră cu ea. După un timp, se cuplează şi cu un tip bogat, care are multe afaceri, dar îi pune în vedere de la început că vrea doar o relaţie bazată pe sex “când are el timp”. În schimb îi oferă tot felul de cadouri, o plimbă peste tot, îi achită ipoteca, şi deşi ea îl iubeşte sincer el îi pune bariera “până aici”. În final tipa rămâne cu artistul sărac.

Axiome:

1. Se ştie din vremuri străvechi că multe femei caută bărbaţi cu bani şi cu statut social, pe care visează să pună mâna pentru a duce o viaţă lipsită de griji, chiar dacă dragostea nu prea există.

2. Se ştie din vremuri la fel de străvechi că majoritatea bărbaţilor nu ar refuza o partidă de distracţie fără implicare afectivă.

Întrebările mele:

            1. În ce măsură este de condamnat o femeie care vrea să “pună mâna” pe unul cu anumite atribute gen bani, pozitie socială ş.a.m.d. pentru a se scoate dintr-o situaţie mizerabilă? Adică, până la un punct e normal să ţintim mai sus, am fi ipocriţi să condamnăm din start. Oricine ar prefera să fie bogat si sănătos decât sărac si bolnav. Aşa şi o femeie va prefera oricând pe cineva cu nişte “atribute” în plus. Dar întrebarea mea este “care metode de a obţine asa ceva le putem considera fair-play, şi unde începe zona în care putem arunca cu piatra?”

            2. În ce măsură un individ care are bani, poziţie şamd, dar care doreşte o relaţie bazată doar pe sex este de condamnat ? Dacă are o relaţie cu una, ea beneficiază de banii lui, el de farmecul ei, dar la un moment dat lucrurile se opresc? Cine a profitat de cine? Poate fi el acuzat că i-a dat false speranţe? Poate fi ea acuzată că a profitat de banii lui, acest lucru transformând-o (oarecum) într-un fel de prostituată ?

Fata din filmul 2 poate fi acuzată că şi-a “rezolvat problemele” cu ipoteca, şi-a cumpărat lucruri, apoi l-a părăsit pentru că nu putea obţine mai mult ?

Bogătaşul poate fi acuzat de ceva, dat fiind faptul că i-a spus sincer de la început ce doreşte, mai ales că pentru el banii nu erau o problemă ?

Situaţie ipotetică:

Hai să luăm situaţia din filmul 1 şi s-o complicăm puţin.

- Presupunem că eşti un soldat, trimis pe termen destul de lung (nu doar 3 luni, ca în film )  într-o bază militară dintr-o zonă naşpa.

- Presupunem că ai o fată care te aşteaptă acasă şi cu care vrei să te însori ( cam situaţia din film ).

- Presupunem că lângă bază e un oraş plin de fete care visează să se mărite cu tine pentru a se scoate din situaţia lor. Toate abia asteaptă ocazia şi cam poţi alege pe care o vrei.

- Ca orice bărbat departe de casă, mai ales că poţi şi alege, vei fi tentat să iei una bucată de pe acolo. Problema e că dacă îi spui că tu vrei să te însori când ajungi acasă nu se va uita la tine, ci va căuta altul “liber”.

- Dacă nu îi spui asta, oricum va profita de banii tăi, dar va aştepta mai mult, exact ca şi în film.

Întrebări:

            - Poate fi aici cineva acuzat ? Bărbatul pentru că a dat speranţe deşarte? Femeia pentru că a profitat de ofiţer?

Timpul

Timpul este o sfoară subţire, ancorată între naştere şi Dumnezeu. Paradoxal, înaintăm orbeşte pe ea, fără a ne putea întoarce, doar arunca eventual un suspin înapoi. Uneori cădem, alteori constatăm că sfoara s-a terminat subit şi ne aşteaptă doar veşnicia.

Timpul e un credit nerambursabil care ţi se dă continuu şi se măsoară în clipe. În orice clipă însă ţi se poate prelungi sau revoca. Ne amăgim cu verbul “a avea”, însă nu avem nimic altceva pe lume decât umbra firavă a clipei vremelnic dăruite.

Particip la Concursul de Proza Arhiscurtă organizat de Trilema

Despre călătoria în timp – partea 2

Am investigat în episodul trecut al călătoriilor noastre în timp http://porcusorulserios.blogspot.com/2009/12/despre-calatoria-in-timp.html variantele în care călătoria în trecut ar putea fi posibilă, şi ne-am dat cu presupusul că timpul ar fi format din “cuante”, şi nu continuu. Am dat şi peste câteva paradoxuri, am dat-o şi în universuri paralele puţin, în ipoteza că la anumite “momente” s-ar putea ca timpul să se ”bifurce”, deci să avem parte de mai multe “variante” ale aceluiaşi prezent. De aici însă lucrurile se vor complica, pentru că vorbim azi despre:

Călătoria în viitor

            A fost dintotdeauna apanajul vrăjitorilor, clarvăzătoarelor, cât şi al şarlatanilor care pretindeau că pot vedea viitorul, dar şi al autorilor de romane SF care şi-au imaginat diverse scenarii în care călătoria in viitor ar fi posibilă.

            Pentru cine a văzut serialul “Sliders”, aici prezentată exact ipoteza în care ar exista diverse spaţii paralele, “variante” ale prezentului.

            În romanul Dune al lui Frank Herbert, eroul principal Muad’Dib are capacitatea de a vedea viitorul în mod probabilistic, plecând de la evenimentele ce se intâmplă în momentul actual. În funcţie de acţiunile sale instantanee, viitorul întrezărit se schimbă.

            Aşa cum am văzut în episodul trecut, problema se punea cam aşa: dacă am putea să mergem în trecut şi să schimbăm ceva, ce implicaţii ar avea această schimbare ( chiar şi minoră ) asupra prezentului? M-am limitat atunci să presupun, poate implicit, că prezentul este “ultimul” moment de pe axa timpului, şi viitorul nu există de fapt. Înseamnă că doar noi, cei din prezent existăm, trecutul fiind doar un fel de “înregistrare” care se repetă la nesfârşit a stărilor Universului. Ei bine, în acest punct lucrurile se complică rău de tot. De ce?

            1. De unde putem şti că noi suntem “ultimii” de pe axa timpului?

Adică nu suntem undeva “în trecut” şi nu facem decât să “repetăm istoria” fără posibilitatea liberului arbitru? Şi ce s-ar întâmpla dacă la un moment dat vine cineva din viitor şi schimbă prezentul nostru? Această discuţie este iarăşi strâns legată de întrebarea “Universul este un sistem determinist?” din articolul http://porcusorulserios.blogspot.com/2009/10/trei-intrebari-filozofice-si.html, mai exact de întrebarea “avem sau nu liberul arbitru?”

            2. Dacă am putea călători în viitor, atunci în care ? 

Adică, se pune din nou întrebarea de mai sus: avem liberul arbitru de a lua decizii care să influenţeze viitorul? Dacă nu, probabil că am putea călători în viitor, pentru că avem o singură variantă. Concluzie destul de neplăcută, pentru că ne anulează tot liberul arbitru la care speram. Dar dacă îl avem totuşi, înseamnă că Universul nu e un sistem determinist, dar in acest caz avem in faţa noastră o multitudine de variante ( iarăşi am evitat să folosesc termenul “o infinitate” ). Deci: în care viitor mă duc?

            3. Ce implicaţii ar avea o schimbare în viitor?

            Adică dacă eu, omul dintr-o cuantă de pe axa timpului fac un “salt” în viitor şi mă apuc să schimb ceva, ce implicaţii ar avea acest lucru? Păi pentru mine în trecut nici una, dar oare chiar mi-am schimbat viitorul ? Se va crea din nou o “ramură” pe axa timpului în viitor? Dacă da, în care ? Foarte complicate întrebări. Sau pot oare să schimb ceva în viitor, sau doar să îl vizualizez? Şi dacă da, pe care? Pe unul cel mai probabil? Pe singurul?

            Toate ipotezele astea despre viitor nu fac decât să ne ducă la conculzia că ori nu avem nici un fel de liber arbitru, viitorul e unic şi “trasat” , caz în care până şi faptul că eu mă plimb încoace şi încolo prin timp nu e alegerea mea, ori o astfel de călătorie nu e posibilă, pentru că viitorul nu există încă. Ori există o infinitate de variante de viitor, iar eu mă pot plimba printre ele “alegându-mi” una şi creând noi “ramuri” la fiecare intervenţie.

            Stând şi gândindu-mă la toate astea, cele mai “confortabile” concluzii la care pot ajunge ( nu neapărat cele mai interesante sau cele mai adevărate ) sunt următoarele:

- Viitorul nu există, sau există doar în stadiul de variante probabile, care nu au fost scrise încă. Asta dacă avem liber arbitru, repet. Nu avem cum să intervenim în el, poate doar să “tragem cu ochiul” la unele posibilităţi.

- Trecutul există doar ca o “înregistrare” a stărilor Universului, de la momentul zero de când însuşi timpul a fost creat. Am discutat despre problemele acestea în articolul http://porcusorulserios.blogspot.com/2009/09/ipoteze-despre-spatiu-timp-si-univers.html. Nu am decât posibilitatea de a vizualiza evenimenite trecute, personajele de acolo nu sunt decât nişte holograme care repetă la nesfârşit vechile noastre acţiuni. Un fel de “just for the record” pentru Dumnezeu ca să zic aşa.

            Aceste concluzii nu sunt, bineînţeles, absolute. Probabil că sunt o simplificare grosolană a realităţii, pentru a se mula pe înţelegerea mea limitată. De o grămadă de ori am aflat că realitatea poate fi mult mai complexă decât orice ne-am putea imagina şi că probabil sunt lucruri pe care nu le vom putea pricepe niciodată. În vanitatea mea, mi-ar place să cred că nu e aşa, că mintea umană poate pricepe totul prin logică. Nu neapărat a mea, dar a urmaşilor urmaşilor noştri. S-ar putea însă să nu fie aşa.

            Nu pot să închei decât cu clasicul “Imaginaţia este la fel de importantă ca şi cunoaşterea” şi să vă invit, de dragul dezbaterii şi al exerciţiului mental să vă daţi şi voi cu părerea.

Despre blogăreală, trafic şi alte mizerii

Da, am ajuns şi eu în sfârşit la tema asta în care o să fac pe deşteptul şi pe atoateştiutorul în materie de bloguri. Glumesc. De când blogul acesta a devenit (relativ) cunoscut, primesc tot mai multe mailuri “in private”.  Unii mă laudă, alţii sunt curioşi despre persoana mea, alţii mă întreabă cum să facă să obţină trafic, alţii mă întreabă de unde-mi vin ideile şi ce-are de-a face programarea cu scrisul. Alţii, bineînţeles, vor schimb de linkuri, pentru că e clar că un link pe un blog vizitat îţi aduce şi ţie o felie bună de vizitatori. Hai să lămuresc pe toată lumea:

- Câteva consideraţiuni:

            - Lumea nu are cum să ştie de tine, oricât de bun ai fi, dacă nu comentezi şi prin alte părţi. Dar când o faci, fă-o la obiect, nu doar pentru a-ţi apărea linkul pe acolo (spam). Bagă o vorbă de duh, fi cu bun simţ, nu bate câmpii şi lumea va da clic de curiozitate. N-ai ce zice, mai bine taci. Nimănui nu-i plac spammerii, lingăii şi trolii ( ăia care intră doar pentru a crea scandal ).

            - De chestia de mai sus depinde foarte mult un lucru important: pe cine atragi la tine pe blog. Sunt oameni inteligenţi sau doar pulifrici care dau clic din plictiseală sau din cauză că tu ai înjurat pe nu-ştiu-cine ? Personal mă pot mândri că la mine pe blog intră în general oameni inteligenţi. Nu am sute de comentarii pe post, dar nici sute de oligofreni care intră doar să se injure. Nici nu am nevoie de aşa ceva.

            - Bun, ţi-ai atras nişte oameni care intră la tine pe blog. Trebuie să te gândeşti şi cu ce-i ţii acolo. Dacă n-o să găsească chestii de calitate o să plece fără să mai revină. E ca la un magazin unde te lauzi că ai nu-ştiu-ce produse nemaivăzute, dar tu vinzi căcat ambalat frumos. Ai răbdare, scrie constant şi lumea va reveni la tine. Nu imediat, pentru că sunt mii de bloguri, dar în timp...

            - Fi amabil cu oamenii, răspunde-le la comentarii, dar fi şi ferm dacă cineva sare calul. Nu cenzura pe nimeni şi adu argumente la orice zici. Fi şi flexibil in gândire, dar apără-ţi punctele de vedere şi convingerile. Dacă cineva ţi-a comentat pe blog n-ar strica să dai şi tu pe la el. Aşa, de curtoazie. Nu-mi plac oamenii care au impresia ca blogul lor e centrul universului şi restul scriu numai prostii.

            - Frecvenţa articolelor: este un adevăr care pe mine mă întristează un pic, pentru că militez pentru calitate, nu pentru cantitate. Totuşi, am observat că traficul pe un blog este direct proporţional cu numărul de articole. Când scrii zilnic lumea se întoarce la tine. Altfel, rişti să cazi în uitare. N-am experimentat scrisul a două articole pe zi, pentru că nu am timpul fizic, dar cred ca e cam la fel.

            - Există o grămadă de indicatori pe siturile de contorizare, unii mai inutili decât alţii. Cei ce mi se par mie relevanţi sunt “(1)Numărul de vizitatori care revin”, “(2)Numărul de pagini afişate”, “(3)Lungimea vizitei”. “(4)Numărul de vizitatori unici” nu mi se pare cel mai relevant, şi o să explic de ce.

- (1) Lungimea vizitei: depinde şi cât de lungi sunt articolele tale, dar este un indicator foarte important. Dacă de exemplu 90% din vizitatori stau la tine între 0-10 secunde ai o problemă.

- (2) Numărul de pagini afişate ( şi mai ales raportul dintre numărul de vizite şi numărul de pagini afişate ). Dacă acesta este mare inseamnă că lumea îţi răsfoieşte arhivele, ceea ce nu-i rău.

- (3) Numărul de vizitatori care revin: destul de clar, nu? Ar trebui să crească în timp.

- (4) Numărul de vizitatori unici: poate măsura fluxul de “newcommeri” pe situl tău, dar dacă e combinat cu o lungime mică a vizitei şi cu un număr slab de vizitatori care revin înseamnă că iar ai o problemă.

                        - Blogroll, schimb de linkuri şi bannere. În general eu nu fac schimb de linkuri din interes, şi cu asta sper că v-am liniştit pe toţi care cereţi chestia asta. Te pot pune la blogroll din dragoste, fără să-ţi cer să mă pui şi tu. Nu am nici un interes să apar în lista ta pe lângă alţi o sută cu care ai făcut schimb de link şi pe care nici nu i-ai citit. Poate te-ai gândit să afişezi bannere pe undeva, eventual să dai şi bani pentru asta. Ei bine, eu am făcut un astfel de experiment, am afişat un banner pe un site destul de vizitat. După două luni am primit vreo sută de vizite de pe urma lui. Ceea ce este extrem de insignifiant. Mai multe vizite primesc dacă pun un comentariu pe un blog de zece ori mai puţin vizitat. De o sută de ori mai multe vizite primesc de la oricare din blogurile unde sunt pus în blogroll. E ciudat, dar se pare că lumea nici nu se uită la bannere. Poate avea efect să zicem pentru o companie mare gen Vodafone, care are un buget de milioane pentru reclame şi afişează bannere mari peste tot astfel incât să-ţi sară în ochi de atâtea ori încât până la urmă tot dai clic acolo. Dar pentru un blog....

                        - Momentul publicării articolelor: depinde cui te adresezi, dar în general oamenii intră pe net de la muncă. Odată dimineaţa după 9, inainte de a se apuca de lucru, apoi după prânz, şi în final seara după 8, de acasă. Noaptea între 3 şi 4 e “pauză”, deci ar fi un moment bun pentru a publica un articol ce va fi “servit” de dimineaţă cu o cafea. Mai ales dacă sunt ştiri sau bancuri.

                                   

            - Un adevărat boom de trafic poţi avea dacă cineva cunoscut scrie despre tine. Am avut această experienţă când a apărut acest articol în Cotidianul.  Nu ştiam ce se întâmplă când am văzut timp de 2 zile cum apar de nicăieri de zece ori mai mulţi vizitatori ca de obicei, oricât de superficial şi de nedocumentat a fost articolul respectiv. După aceea, traficul mediu s-a triplat. E drept că nu poţi trage de mânecă pe nimeni să scrie despre tine. Şi în general orice astfel de încercări se soldează cu un ignore.

            - Fă-ţi o pagină clară, uşor de citit şi care se încarcă uşor. E foarte important să nu pui o grămadă de căcaturi inutile pe ea şi să nu enerveze lumea. Eu tot timpul fac mici ajustări la format.

În încheiere, ca să nu avem discuţia “şi ăsta s-a stricat”:

- Aşa cum am tot zis, am început acest blog atât din distracţie, cât şi pentru a vedea dacă sunt şi eu capabil să scriu chestii de calitate o perioadă mai lungă de timp. Principiul meu de bază a rămas acelaşi : nu public căcaturi.

- Aş fi un mare ipocrit dacă aş spune că mă interesează deloc-deloc câtă lume intră la mine şi cât comentează. E normal şi omeneşte ca odată ce ţi-ai făcut un blog public să nu scrii în gol. Altfel l-ai face privat sau ai ţine un caieţel în sertar.  Dar şi aici pun accent pe calitatea oamenilor. Decât să am de zece ori mai mulţi vizitatori, din care 90% să fie troli, oligofreni şi copilaşi cu aere, mai bine lipsă.

- Am constatat că_cu_cât scrii mai mult, cu atât iţi vin noi idei mai repede. În timp ce scrii iţi vin alte idei la care nu te gândiseşi înainte. Se pare că_creierul e şi el un muşhi, şi ca orice muşchi se cere antrenat. De fapt Hemingway (parcă) zicea cam acelaşi lucru. Omul scria în fiecare zi măcar douăzeci de rânduri, chiar dacă nu avea idei, doar ca să se antreneze. Deci voi fi tot mai bun. Doar timp să am.

- Mi-ar place să îmi diversific un pic orizontul, în sensul de a “intra” puţin şi în jurnalistică, chiar ca şi colaborator la vreun ziar sau revistă. Dacă poate cineva să-mi dea vreu tip or trick aş fi pe veci recunoscător.

Despre călătoria în timp - partea 1

Ante scriptum:

Am fost întotdeauna un fan al poveştilor SF. E un fel de literatură care te face să visezi şi să evadezi măcar cu imaginaţia dintr-o lume gri. Şi să-ţi dai seama că omul cu problemele lui, care par aşa de importante şi de grave, e de fapt o chestie insignifiantă în Univers. Multe dintre poveştile pe care le-am citit tratează această temă a călătoriei în timp. Multe sunt pline de paradoxuri gen cum să devii propriul bunic sau cum să iţi anulezi existenţa. Aşa că m-am gandit ( după mult-mult timp ) să fac şi eu o mică analiză, ca să vedem ce e plauzibil şi ce nu. După mintea mea puţină, bineînţeles.

Nu e o idee nouă, bineînţeles. De câte ori ne-am imaginat că ne-am putea întoarce în trecut pentru a schimba ceva ce ne-a afectat? Sau dacă ne-am putea “vedea” în viitor? Problemele care se pun aici sunt două:

1. Presupunând că am putea să ne întoarcem în trecut, schimbarea s-ar “propaga” instantaneu în timpul prezent?

2. Am putea oare să mergem în viitor şi să vedem în mod determinist ce vom ajunge peste ceva timp?

Înainte de a ne întreba aceste lucruri ar trebui să ne punem câteva întrebări aspura naturii timpului. Adică, ce sunt trecutul, prezentul şi viitorul?

Bătrânul Einstein ne spune de vreo sută de ani încoace că timpul e relativ şi nu curge la fel de uniform peste tot. În sensul că timpul nu e el de sine stătător, ci e se contractă în funcţie de viteza cu care mergi prin spaţiu. Astfel, dacă te deplasezi suficient de repede timpul “stă în loc” pentru tine. De aici poate şi ideea că am putea să ne deplasăm “în sus şi în jos” pe axa timpului.

O altă întrebare interesantă este dacă axa timpului este continuă sau discretă? Pentru ne-matematicieni, discretă înseamnă formată din cuante de timp, adică un fel de “secunde” mai mici. Mai pe înţelesul tuturor, timpul trece “continuu”, sau sare dintr-o stare în alta făcând un fel de “tic-tac”, ca şi cadrele unui film?

- Dacă ar fi continuu, prezentul s-ar reduce la un punct pe o axă, şi ca orice punct ar avea dimensiunea zero. Deci timpul prezent nu ar exista practic.

- Dacă ar fi discret, Universul ar fi la un moment dat într-o anumită stare. Deci, teoretic, am putea trece înainte sau înapoi într-o anumită stare. Personal, înclin să cred această ultimă variantă, pentru parţial şi pentru că mecanica cuantică ne spune că – de exemplu – şi energia vine în cuante, adică există anumite nivele bine definite de energie pentru electroni şi alte particule. Nu vă de ce timpul nu ar putea fi “construit” după acest model. Şi, referindu-mă acum la teoria relativităţii a lui Einstein, este foarte probabil ca distanţa dintre cuantele de timp să nu fie aceeaşi. De aici timpul trece mai “repede” sau “mai încet”

Călătoria în trecut

Dacă este posibilă, ce rezultă de aici? Că undeva, pe axa asta a timpului, există “memorate” toate stările prin care a trecut Universul de la început până în prezent. Iarăşi ăsta e un argument pentru care cred că timpul este discret pentru că atunci ar conţine un număr finit de stări. Altfel numărul de stări ar trebui să fie infinit. De fapt nici nu cred prea tare în infinit, decât ca noţiune abstractă.

Presupunând acum că aş putea să sar un număr de “cuante” în trecut şi schimb starea uneia dintre ele. Ce se întâmplă în acest caz? ( întrebarea 1 ) Schimbarea s-ar propaga instantaneu în prezent, schimbând ceva în cuanta mea de timp, şi implicit în toate până în prezent? Eu cred că nu. De ce? Pentru că se pot crea paradoxuri de gen:

- Merg în trecut şi mă omor pe mine ( să zicem ca exemplu că sunt aşa de masochist ).

- Persoana mea încetează să mai existe din momentul respectiv în toate cuantele până în prezent.

- În acest caz nu mai are cine să plece din prezent până în trecut să se auto-ucidă.

- Deci eu nu am fost ucis, înseamnă că am ajuns în prezent şi pot să fac călătoria respectivă. O fac şi mă ucid din nou. Şi tot aşa. Paradox şi cerc vicios. Ca să nu mai vorbim de efectele colaterale care le-ar putea avea anularea existenţei mele, care pot fi total imprevizibile. Poate lumea ar înceta să mai existe ( sunt modest aici ). Era un film cu unii care mergeau în trecut la vânătoare de dinozauri, într-un cadru controlat. La un moment dat unul calcă pe un fluture, iar la întoarcere lumea este total schimbată. Apoi se chinuie să se întoarcă la momentul respectiv să-l împiedice pe individ să calce fluturele.

Bun. Să zicem acum că schimbarea nu se propagă instantaneu în  prezent ( ceva mai logic, zic eu ), ci rămâne acolo, propagându-se doar în “viitorul trecutului”, adică în următoarele cuante din momentul respectiv, pe măsură ce “ceasul” bate. Deci cumva am schimbat lumea din momentul acela( să-l notăm t₀ ), fără a afecta prezentul. Dacă m-am ucis pe mine în trecut, în continuare lumea va exista fără mine, fără e se propaga, cu toate implicaţiile ce rezultă. Pare un pic mai rezonabil, dar tot avem un paradox şi aici: Întotdeauna vom avea un segment constant de istorie, din momentul intervenţiei mele plus timpul ce a trecut de atunci ( t₀+Δt ) până în prezent ( să-l notăm cu t_p ) plus acelaşi timp ( t_p+ Δt ) . Deci, dacă cineva ar face o nouă călătorie in timp, ar găsi un moment ( t_p-t₀ ) în care istoria arată într-un anume fel, şi momentul următor ( t_p - t₀ + 1 ) în care istoria este modificată şi poate arăta cu totul altfel, aparent fără nici o logică. Practic, moartea mea a rescris toată istoria din momentul respectiv. Paradoxal, dar să zicem nu chiar imposibil.

O altă variantă ar fi ca din momentul unei astfel de intervenţii în trecut să se desprindă o “ramură” din axa timpului, iar cele două variante de istorie să evolueze separat şi independent. Bineînţeles, diferenţa de timp dintre a doua “variantă” şi prezentul “meu” va fi nimeni alta decât ( t_p-t₀ ). Dar pe altă axă, şi în acest caz nu mă mai deranjează cu nimic.

Mai există şi varianta de a nu putea schimba nimic, ci doar de a călători ca “spectator” în trecutul lumii. Poate cea mai simplă şi mai puţin generatoare de paradoxuri. Dar şi cea mai puţin interesantă. Ca şi varianta că de fapt aşa ceva nu se poate, şi nu există decât prezentul plictisitor.

Despre călătoria în viitor voi scrie data viitoare, pentru că nu vreau să plictisesc lumea cu articole kilometrice. Aştept între timp idei şi contraargumente, şi nu uitaţi: “Imaginaţia este la fel de importantă ca şi cunoaşterea”.