De ce blog ?

De când am descoperit şi eu chestia asta de se cheamă blog nu încetez să mă minunez şi îmi tot pun o întrebare: ce îi mână de fapt pe ei în luptă? Care este de fapt motivaţia din spatele acestor aşa-zise jurnale virtuale? Spun "aşa-zise" pentru că de mult timp blogurile nu mai sunt ce au vrut sa fie iniţial, sau ce le zice numele: Web log, adică un jurnal personal, dar pe care sa-l vadă toată lumea.

Aş putea zice că blogul este un fel de urmaş al forumului, dar centrat pe persoana care îl deţine. E mult mai greu să ai un forum, pentru că îţi trebuie o grămadă de comentatori activi, oameni care să iniţieze subiecte, şi este evident că nu multă lume poate să deţină şi să promoveze un forum. Adică ar arăta cam naşpa un forum în care doar webmasterul scrie articole, la care poate răspunde din când în când câte un ameţit. În schimb, pe un blog poţi scrie verzi şi uscate chiar fără să comenteze cineva. Blogul exista de mai mult timp se pare ( un coleg are aşa ceva de prin 2001 ), dar în ultima vreme moda aceasta a cam explodat, ceva cam ca mailul în a doua jumătate a anilor ’90.  

Totuşi, de ce blog ? Care este de fapt motivaţia acestei mode? Se ştie că omul nu mişcă un deget fără două motive: 1. Aşteptatea unei răsplăţi sau 2. Frica de o pedeapsă. Cam ca şi celebrul patruped al lui Pavlov. Aici punctul 2 nu se pune, deci rămâne punctul 1. Răsplata, dorinţa de a obţine ceva. Ce obţinem de fapt dacă întreţinem un blog? Unii dedică ore întregi pe zi acestei activităţi, comentează pe alte bloguri, răspund la comentarii, verifică “unicii” în fiecare minut… de ce oare? Pentru bani? Pentru trafic? Pentru dorinţa de a fi băgat în seamă? Pentru ce atâta effort şi consum de energie şi de nervi ?

Banii cam ies din ecuaţie, pentru că sunt foarte puţini cei care fac bani din aşa ceva. Trafic – da, să zicem, pentru că majoritatea caută aşa ceva. Dar până la urmă cu ce mă încălzeşte traficul dacă nu scot nici cât de-o ceapă degerată din treaba asta?

Cred că singura explicaţie care rămâne în picioare este dorinţa de a fi băgat în seamă. De a socializa într-un fel virtual, pentru că blogul este până la urmă şi o chestie socială pentru oamenii din era internetului. De a ne simţi importanţi. Cineva. Ne gâdilăm singuri la orgoliu dacă avem un blog vizitat şi multe comentarii. De la “200 de unici în sus” şi “20 de comentarii pe post” ni se pare că “ne-am ajuns”, că blogul acesta dă un sens vieţii noastre serbede. Cred că poate fi o motivaţie destul de bună, cu condiţia să nu cădem în extreme. Blogul nu ne ajută să ne completăm viaţa socială inexistentă, nu ne dă un sens vieţii dacă nu îl aveam înainte de asta, nici nu ne măsoară valoarea scriiturilor, chiar dacă avem o grămadă de cititori. Chiar din contră. Ne poate da o falsă impresie că suntem buni, când suntem aplaudaţi de alţii a căror părere nu ar trebui măcar să conteze. Pe modelul “fiecare prost găseşte întotdeauna unul şi mai prost care să-l aplaude”. Şi ce e cel mai trist, mi se pare că lumea a ajuns să scrie mai mult decât citeşte. Şi 90% din bloggeri debitează doar inepţii.

Bineinţeles, blogurile au şi partea lor pozitivă, atâta timp cât ştim să păstrăm măsura lucrurilor. Facilitează schimbul de idei, pot fi un bun exerciţiu pentru viitori scriitori talentaţi, care n-ar avea nici o şansă să publice vreo lucrare din motive de bani. Sau pot forma o comunitate interesată de un subiect anume, cum ar fi excursiile pe munte, bicicletele, bricolajul, ş.a.m.d. Restul e can-can şi risipă inutilă de energie.

Până la urmă e valabil şi aici, ca şi în alte părţi un principiu sănătos care zice “păstrează limita în toate”. Blogul este după mine o unealtă şi nu trebuie să devină un scop în sine.