Trei întrebări filozofice şi paradoxurile aferente

De pe vremea când nu aveam ce face şi mă interesa filosofia, mă chinuie câteva întrebări existenţiale. Cum am constatat că am cititori foarte inteligenţi, poate că vreunul dintre voi m-ar putea ajuta cu nişte răspunsuri. De fapt întrebările duc la paradoxuri, pentru că dacă te gândeşti mult la ele ajungi inevitabil să te contrazici:

1. Universul este un sistem determinist ?

2. Dumnezeu este absolut?

3. Îl pot contrazice cu vreo chestie ?

Hai să le luăm pe rând şi să le explicăm, deşi par destul de stupide la prima vedere.

1. Universul este un sistem determinist ?

Ce inţeleg eu printr-un sistem determinist: este un sistem în care, dacă îi cunoşti starea la un moment dat poţi prevedea starea în care va fi după un timp de…Adică, dacă ai toate datele iniţiale, teoretic îi poţi prevedea viitorul. Universul în care trăim noi este un astfel de sistem ?

- Dacă DA: rezultă că viitorul ar putea fi prevăzut cu precizie absolută ( teoretic ). Concluzia nasoală e că noi nu am mai avea liberul arbitru, tot ce facem ar fi “scris” de la început, şi orice acţiune a noastră ar fi “prevăzută” în cele mai mici detalii.

- Dacă NU: Ar însemna că avem Universul se va comporta aleator, iar evoluţia lui este imprevizibilă în timp. Ar putea însemna că noi avem liberul arbitru de a schimba ceva şi de a ne decide singuri acţiunile. Ceva mai convenabil, dar ajuncem la a doua întrebare-paradox.

2. Dumnezeu este absolut?

Ce vreau de fapt cu întrebarea asta şi ce înţeleg eu prin absolut? Păi cineva care este absolut ar trebui să ştie tot ce mişcă în Univers, de la cel mai mic la cel mai mare nivel, inclusiv să cunoască viitorul cu precizie absolută, deterministică.. Şi să poată face orice. Aşa ni-l imaginăm pe Dumnezeu de obicei. Un fel de bătrân cu barba albă şi atoateştiutor şi omnipotent. Hai să vedem variantele:

- Dacă DA: Cazul acesta infirmă varianta “NU” a întrebării de mai sus. Dacă Universul este o chestie nedeterministă, deci nu îi poţi prezice evoluţia în timp, înseamnă că nici Dumnezeu nu ştie ce o să iasă. Ne îndepărtăm de ideea unui Dumnezeu absolut. Rămâne doar varianta DA, însemnând că El a scris totul în cele mai mici detalii şi poate prevedea orice în orice moment.

- Dacă NU: Oricare din răspunsurile la întrebarea 1 pot fi valabile. Dar nu mai contează, pentru că nici Dumnezeu nu este absolut. Avem totuşi o problemă atunci. Dacă El nu e absolut, înseamnă că nu mai e Dumnezeu, ci doar o inteligenţă mai evoluată ca noi. Cu cât mai evoluată…neesenţial.

3. Îl pot contrazice cu vreo chestie ?

Iarăşi întrebarea are sens doar în cazul în care Dumnezeu este absolut. Dacă nu este absolut, înseamnă că nu deţine toate adevăririle din Univers, deci teoretic aş putea găsi ceva cu care să-l “prind”.

Dar dacă el este absolut? Aş putea să-l contrazic cu ceva? Deci să fac o afirmaţie cu valoare de adevăr, pe care El să nu o poată contrazice ?

- Dacă DA: înseamnă pur şi simplu că am reuşit să-l pun în situaţia de a nu putea să facă ceva, chiar să mă contrazică. Atunci am o contradicţie cu însăşi ideea de Dumnezeu absolut, pentru că dacă ar fi absolut nu ar exista pentru El “nu pot”. De exemplu pot folosi matematica pentru asta. Luând sistemul nostru de axiome din geometrie şi algebră, matematica demonstrează fără putinţă de tăgadă chestii ca “1+1=2”, “orice triunghi cu două unghiuri egale este isoscel” ş.a.m.d. Dacă logica mea este corectă şi pun toate condiţiile, păi nici măcar Dumnezeu nu mă mai poate contrazice. Cum rămâne atunci cu ideea de Dumnezeu absolut ? Cam pică.

- Dacă NU: nu mai am aparent nici o contradicţie. Trăim într-un Univers determinist, cea mai mică mişcare a mea a fost prevăzută dinainte, Dumnezeu este absolut şi eu nu am cum să-l contrazic cu nimic. Îmi poate demonstra că 1+1=3 sau cu cât vrea El, deşi şi asta ar fi cam ciudat, şi mă cam îndoiesc de aşa ceva. Bineînţeles, cei care au făcut măcar clasa a 12-a îşi amintesc că există grupuri în care poţi avea 1+1=3 sau cu cât vrei tu, dar nu de asta vorbesc.

Concluzia? Nu am reuşit s-o trag niciodată. Aceste trei întrebări, oricum le-ai suci şi pune împreună duc la paradoxuri. Bineînţeles că nu e măgulitoare nici ideea că toţi am fi nişte roboţei programaţi în cele mai mici detalii. Şi dacă aş fi Dumnezeu, absolut sau neabsolut nu aş crea o astfel de lume. Unde ar mai fi hazul ?

Aştept opinii şi răspunsuri.

Pustiu

Indiferenţa
Atârnă-n văzduhul lipicios
Întunecându-mi sufletul
Cu ruginiul toamnei

Liniştea
Se prelinge pe ramurile copacilor
Făcându-i să unduiască
În ritmuri veştejite

Ploaia
Curge molcom prin fiinţa mea
Spălându-mi inima de simţire
Într-o tăcere adâncă

Septembrie 1995

Petrolul, Dolarii şi Italienii

- Italia îşi plânge cei şase soldaţi morţi pentru “apărarea păcii”.

- Oficialiii ies la paradă în costume negre şi mine sobre pentru a fi văzuţi şi a mai câştiga un pic de simpatie publică. Dă bine, nu-i aşa?

- Un copil de 7 ani atinge sicriul tatălui său cu o mână în timp ce îşi şterge ochii înlăcrimaţi. Este oare el mândru că tatăl său e acum un erou ?

- Papa Darth Benedict trimite o telegramă exprimându-şi “sprijinul pentru cei angajaţi în fiecare zi în costruirea solidarităţii, reconcilierii şi păcii în lume”. Cum le mai zice el aşa, ca la carte…

- Cei şase au fost înaintaţi în grad post-mortem şi au primit câte o medalie. Câtă recunoştinţă!

Ce au înţeles oare aceşti soldaţi care au mers peste mări şi ţări într-o ţară despre care nici nu ştiau mare lucru înainte de a se oferi voluntari? Pentru ce s-au dus ei acolo? Ca să apere pacea? Nu cred. Pentru bani? Mai curând.

O să-mi spuneţi “ştiau la ce se expun. Nu i-a obligat nimeni să se ducă”. Oare? Chiar ştiau? Cine se duce oare acolo? Sunt oare aceşti oameni acolo din convingere, pentru a apăra pacea? Sau sunt nişte bieţi mercenari care merg să câştige un ban pentru familie şi trăiesc cu speranţa că vor reveni “cu scut, şi nu pe scut” ? Cine îi obligă să meargă acolo? SăRăcia! Ea îi obligă. Ca şi pe soldatul român, german sau american. Cine e carne de tun? Bieţii şomeri, care nu înţeleg nimic şi se duc acolo doar-doar îşi scapă familiile de sărăcie.

Ce-i mâna pe ei în luptă? Ce-a dorit acel Apus? Dorea să smulgă laurii de pe fruntea necredincioşilor? Dorea să-I apere de răi? Nu, le dorea mai curând bogăţiile. E prea evident. Jucăm într-o piesă ridicolă, cu final previzibil şi cu rolurile trucate. În care Necâştigătorii sunt chiar cei ce vin acasă “pe scut”. Să-i onorăm şi să-i considerăm “apărători ai păcii”. Pentru ca americanul să poată să-şi continue “life-style-ul” de consumator de hamburgeri şi de plimbător cu maşina care consumă 25 litri/100 km, în timp ce benzina e aproape gratis.

Mi-e greaţă sa mai şi scriu despre asta. Sper doar ca aşa cum Afghanistanul a însemnat începutul decăderii Imperiului Sovietic, să însemne şi decăderea Imperiului American. Să ne lase în pace şi să nu ne mai tragă după ei în războaie absurde, al căror sens nu poate fi decât unul: foamea de Petrol si de Bani.

Idilă

            Aripi de înger alb, iubire, zbor spre soare,

            Lumini de curcubeu, zenit, scântei de vis,

            Simţire, libertate, dor de înălţare,

            Zefir de primăvară, drum spre Paradis.

            Pătate-aripe, zbucium, chin, cădere,

            Cer zguduit, pământ, noroi, pelin,

            Suspin către mormânt, dezgust, durere,

            Vis destrămat, înfrângere, destin.

August 1995

Ipoteze despre Spaţiu, Timp şi Univers

Citind aici despre Nimic şi postând un comentariu, mi-am adus aminte de o idee mai veche pe care tot am vrut s-o expun, dar nu ştiu de ce a rămas nepusă pe “hârtie”. Aşa-i când te iei cu altele. Pe scurt, e vorba o filozofie proprie despre lume, spaţiu, timp şi univers.  O slabă încercrcare de a explica nişte lucruri. Probabil că s-a mai gândit lume la ceva asemănător înainte şi după mine, nu o să am pretenţia că am inventat coada de la câine, dar ţin să spun că ideile îmi aparţin în întregime, aşa false cum ar putea fi. Combinate cu câteva noţiuni de matematică superioară şi un pic de fizică.

Acuma, se cunoaşte teoria Big Bang-ului, care spune că toată materia era iniţial concentrată într-un punct foarte fierbinte. După o explozie primordială, au luat naştere planetele, stelele ş.a.m.d. O întrebare fără răspuns este “ce a fost înainte?”. O altă întrebare fără răspuns este : “Universul este infinit?”. Eu zic aşa:

A nu se confunda noţiunea de vid cu noţiunea de nimic. Prin nimic aş vrea să înţeleg un non-spaţiu, non-timp, în care însăşi aceste două noţiuni nu îşi au sensul. Nu sunt definite. E cam acelaşi lucru cu a întreba pe cineva “cât face 3/0 ?”. Rezultatul nu e zero, nici măcar nu există, nici nu are sens să vorbim despre un rezultat, pentru că împărţirea la zero nu e definită. Cam la fel şi în cazul nimicului. Vidul este deja ceva. El este zero din operaţia de mai sus .Este un spaţiu-timp, din care lipseşte materia şi energia. Dar nu este nimic. Este un fel de “container” gol. La fel cu “înainte”. Nici măcar nu are sens să întrebăm ce a fost înainte. Însăşi notiunea de înainte este legată de timp. Ori dacă timpul însuşi nu a existat…La momentul zero, Dumnezeu, care este în afara noţiunilor de spaţiu şi timp, a hotărât să facă BUM! Şi a creeat o “bulă” în care a “pus” spatiu, timp şi energie ( care e o formă a materiei. E=mc². ) Sau mai multe bule, care n-au nimic de-a face una cu alta şi pot fi total diferite ca însăşi structură spaţială şi temporală, după cum vom vedea mai jos. Cam asta zicea şi Eminescu în Scrisoarea I-a, cine-şi mai aduce aminte din liceu.

Acuma, cine a făcut un pic de matematică la nivel peste liceu a învăţat că în teorie există o grămadă de feluri de spaţii. Spaţiul nostru, în 3 dimensiuni ( + timpul, care ar fi considerată a 4-a dimensiune, şi care după Einstein e dependent de spaţiu ) este doar un caz frumos şi fericit . Ne putem imagina tot felul de spaţii ciudate, unele abstracte, ne putem juca definind distanţa cum vrem noi, nu neapărat printr-o linie dreaptă între două puncte, aşa cum suntem obişnuiţi. Celelalte “bule” la care mă refeream mai sus. Asta în cazul frumos în care spatiul respectiv conţine noţiunea de distanţă. Nu are rost să intru în amănunte plicticoase pe care nu le înţelege multă lume. Mai bine dau un exemplu din viaţa “reală”.

Spaţiul Internetului. Este format dintr-o mulţime de puncte ( noduri ), care sunt computerele noastre şi ruterele, care asigură transportul informaţiei între computere. Aceste noduri pot fi legate între ele sau nu ( prin sârme ). Definim distanţa între două noduri ca  numărul minim de noduri de parcurs pentru a ajunge dintr-unul în altul. E un exemplu simplu. Observaţi că distanţa dintre mine şi Gigel care se află la 2 blocuri distanţă, dar pe traseul căruia a căzut un ruter şi informaţia trebuie să treacă prin Australia e mai mare decât distanţa dintre mine şi John care e în Anglia, dar la care mă pot conecta prin Ungaria,Germania şi Franţa. N-are nimic cu distanţa fizică dintre noi, şi de fapt eu habar n-am unde se află Gigel. Pentru mine este un individ la x rutere distanţă. Bun, asta a fost o mică paranteză.

Unde vreau să ajung până la urmă cu toată teoria asta: Luăm doar cazul spaţiului nostru frumos, în care distanţa între două puncte e cum o ştim, adică lungimea dreptei dintre ele. În spaţiile astea “frumoase” există noţiunea de “dimensiune”. Matematicienii o să spună “dimensiunea unui spatiu este egală cu numărul de vectori din bază”. Sună scârbos, nu? Mai pe româneşte, o dreaptă are o singură dimensiune, lungimea. Un plan are două dimensiuni. Orice figură conţinută într-un plan e şi ea în două dimensiuni. Un spaţiu, ca acela in care trăim noi are trei dimensiuni. Orice figură din spaţiu are şi ea 3 dimensiuni. Bun, şi mai departe? Nu ştim, adică nu avem cum să vedem. Teoretic se generalizează la fel de frumos în 4,5 …n dimensiuni. Matematicienii n-au nici o problemă cu asta. Noi avem, pentru că nu putem desena chestii în 4D. Pentru simplul motiv că noi suntem 3D. La fel cum n-ai cum să desenezi o sferă într-un plan sau un cerc pe o dreaptă. În schimb un cerc este proiecţia unei sfere pe un plan ( de fapt nu numai marginea cercului, ci tot cercul plin dacă ne gândim bine ), iar un segment este proiecţia unui cerc pe o dreaptă. Geometrie de clasa a 8-a.

Generalizăm puţin, ne folosim imaginaţia şi putem frumos trage concluzia că o sferă ( plină ) este proiecţia unei “sfere “ 4D, să-i zicem hypersferă. Nu ne opreşte nimeni să facem exerciţiul asta de imaginatie, nu? La fel, să ne imaginăm că suntem o “chestie” în două dimensiuni, care “locuieşte” într-un plan şi vede doar stânga-dreapta înainte-înapoi. Pentru noi nu există sus-jos. Acuma vine cineva de “sus”, pe care nici măcar nu avem cum să-l vedem,  ia o sferă şi o intersectează cu planul nostru, plimbând-o în “jos”. Intersecţia cu planul va fi un cerc, evident. Noi vom vedea din plan doar un punct (prima dată), apoi un arc de cerc care va tot creşte pe măsură ce sfera coboară până aceasta va ajunge la “mijloc”. Apoi va incepe să scadă, va ajunge la un punct şi va “dispare”. Oau! Minune! Am fost martorii unei “Apariţii” miraculoase şi apoi a unei “Dispariţii”. De fapt ce am văzut? Nici măcar proiecţia unui obiect 3D în planul nostru cel de toate zilele, care era un cerc care creşte în diametru, apoi scade. Pentru noi sfera cu pricina a fost un simplu arc de cerc care a apărut de nicăieri, apoi a dispărut. It’a a kind of magic, no? De fapt problema noastră este că noi am văzut lucrurile doar în plan, pe când realitatea era cu totul alta.

La fel ne putem imagina că prin spatiul nostru 3D vine cineva şi “plimbă” obiecte 4D . Noi evident că nu-l vom vedea pe individ ( la fel cum cel din plan nu-l va vedea pe cel de “deasupra” planului ). Ce vom vedea noi? Exact proiecţia obiectului 4D în spaţiul nostru 3D, care va fi un obiect 3D, evident. Ne putem plimba în jurul lui, îl putem atinge, ne putem minuna de el cum îşi schimbă forma şi dimensiunea şi apoi pof! Dispare. Magic, no? Not so magic…A zis cineva ceva de “apariţii”, “viziuni” ? Nu! Asta-i altă discuţie.

Unde vreau să ajung, că mă plictisesc deja şi pe mine cu atâta vorbă lungă. La infinitatea Universului. Care nu există după mine. De ce? Iată!

Hai să ne imaginăm de dragul imaginaţiei că Universul ar fi o sferă. 3D, ca orice sferă cuminte. Cu o rază imensă, bineînţeles. Noi să fim – tot de dragul imaginaţiei – nişte fiinţe foarte plate care se plimbă pe suprafaţa sferei. Fiinţe 2D. Sub noi, concentrică cu sfera noastră, foarte aproape de ea să fie o altă sferă cu alţi “omuleţi: 2D. De fapt nu una, ci o grămadă de astfel de sfere, toate concentrice. Dincolo de ultima sferă să fie nimicul pe care l-am explicat mai sus. Non-spatiu, non-timp. Suntem o bulă de săpun care pluteşte în nimic. De fapt suprafaţa unei bule. Aşa. Ne vom întreba noi: Este spaţiul oare infinit? Răspuns evident: NU. Dacă o să ne plimbăm foarte mult într-o directie vom ajunge de unde am plecat, pentru că nu sesizăm curbura uşoară a suprafeţei sferei. O să ne întrebăm: există spaţii paralele?.Răspuns evident: DA. Toate sferele de dedesubt. Putem ajunge la ele? Răspuns evident: NU prin forţe proprii. Doar dacă “cineva” 3D, sau o forţă care acţionează de “sus” în “jos” ne va muta pe suprafaţa altei sfere. Şi aşa ne-am putea trezi brusc în “altă lume”.

Las acum ca exerciţiu de imaginaţie generalizarea la lumea noastră 3D. Explicaţi-mi voi cum dacă am călători în orice direcţie foarte mult o să ne trezim că ajungem de unde am plecat, fără să dăm de “capătul” Universului. Sau cum să trecem în “lumi paralele”. Sau de ce vedem câteodată chestii care apar şi dispar pe care le numim OZN-uri sau Miracole Religioase.

Ajunge acum cu semi-flozofia şi semi-matematica. Ce am povestit eu aici poate fi complet fals sau total adevărat. Nu am nici o dovadă care să-mi sprijine supoziţiile, n-am de gând să conving pe cineva că am dreptate şi nici nu vreau să fondez vreo religie. E pur şi simplu o umilă încercare de a explica unele din misterele lumii înconjurătoare.Nu pot încheia decât cu cuvintele pline de înţelepciune ale lui Einstein:

Imaginaţia este la fel de importantă ca şi cunoaşterea.

Despre valoare în meseria de blogger

Am promis că nu mai scriu despre asta, dar iarăşi nu mă pot abţine. Nu, nu m-am mai înjurat cu nimeni, nici nu am mai fost banat de pe vreun blog celebru. Dar, răsfoind pe aici, iată peste ce dau. Cică interviu cu unul din cei mai tari bloggeri, nu-i dau numele, să-l denumim Sozo.Am mai scris despre el în

http://porcusorulradioactiv.blogspot.com/2009/09/altii-care-nu-suporta-critica.html

Interviul aici:

http://standard.money.ro/articol_106441/cat_costa_zoso_ro.html

Trecând peste faptul că omul se laudă că a refuzat o ofertă de 300.000 de coco pentru minunatul său blog, să spicuim puţin din inteligentele debitări:

“Poate o să am eu un accident, poate zece blog­geri vom merge la munte şi cădem cu autobuzul şi moare blogosfera. Sunt zeci de posibilităţi”.

Nu doresc sta nimănui, dar fi sigur că nu moare blogosfera într-un aşa nefericit caz. În cel mai rău caz poate se curăţă. De prea multă modestie.

Vali Petcu spune că, în viitor, cu blogurile se va întâmpla, în linii mari, ce s-a întâmplat cu presa: vor exista câţiva puternici, res­tul vor spune că sunt quality sau chiar top quality, din cauză că nu pot concura cu ceilalţi.

Ca să folosesc o expresie consacrată deja: m-ai dat jos de pe căcat^TM. Deci voi ăştia “puternici” sunteţi quantity. E bine că recunoşti. Urmează confirmarea:

Răspunsul la întrebarea “ce mai înseamnă conţinut valoros” a venit ime­diat: “Conţinut valoros este conţinutul pe care oamenii care au bani vor să-l citească”.

Aşa frate. Am bani, am valoare. Ce cultură? Ce umor? Oamenii cu bani nu vor să citescă porcării de genul ăsta. Să le dăm deci ce vor ei ca să ne dea ce vrem noi: BANUL.

Trist. Sper să nu ajung aşa. Dacă totuşi o să ajung, vă dau voie ca atunci când mă vedeţi pe stradă să îmi trageţi un glonţ în cap. Pe bune.

Infern Vertical

            Romanul pe care l-am terminat de citit se numeste Enfer Vertical de Serge Brussolo. Este vorba pe scurt de un experiment crud la care este supus un grup de detinuţi pe viaţă. Scopul experimentului este de a vedea cât de jos poate coborî omul pentru supravieţuire.

Detinuţii sunt închişi într-un turn care este format din camere identice, suprapuse, accesible prin nişte scări şubrede care nu coboară decât când “trebuie”. Turnul se afundă periodic într-o baltă de noroi, care umple camera, scara coboară în ultimul moment, iar la fiecare “ascensiune” câţiva detinuţi mor înecaţi, doar cei mai “sprinteni” reuşind să ajungă în camera superioară.

Camerele sunt cvasi-identice,în fiecare din ele aflându-se un singur “obiect”, un distribuitor de hrană blindat, controlat de un computer super-inteligent, care se pare că ştie totul despre fiecare. Hrana se distribuie autentificându-te cu ajutorul amprentei digitale.  Pe măsură ce se urcă în turn, “plata” pentru obtinerea hranei creşte, de la arsuri ale degetului cu care oamenii cer hrana, continuând cu tăierea degetelor…Aparatul îi supune pe deţinuti la cele mai nedrepte pedepse, ucigând unii dintre ei, altora dându-le porţii infime, pe când altora triple, totul în scopul de a determina până unde ar merge un om pentru a supravieţui.

Pentru a continua cursa infernală, deţinuţilor care au acceptat să facă parte din acest program li s-a spus că ultima cameră a turnului are o trapă care se deschide spre exterior. Unul singur dintre ei, David – personajul universal al acestui autor, simbolizând lupta dintre micul David şi uriaşul Goliat – îşi dă seama că ultima cameră nu conţine nici o trapă spre exterior şi cei care vor ajunge până sus vor muri şi ei înecaţi, în plus pierzându-şi pe parcurs şi calitatea de oameni.

 In acest context mi se pare absolut remarcabilă şi genial formulată rugăciunea plină de disperare a lui David:

            ô, dieux des ténèbres, donnez-nous le désespoir, le décourragement. Montrez-nous les portes closes, les fenêtres murées. Protégez-nous de la pérséverance, de la volonté de survivre. Aprenez-nous la fatigue, le dégout, le désintérêt, la lucidité! Donnez-nous la force de mourir sans attendre, de mourir comme des bêtes lasses.

Préservez-nous des sirènes du futur, détournez-nous de l’espoir, ne nous faites pas jouer le jeu de ceux qui nous veulent du mal. Donnez-nous le courrage de cesser d’attendre.

Protégez-nous de la lâcheté de survivre. Accordez-nous la lassitude salvatrice.

Fermez nos paupières de vos doigts froids et acueillez-nous comme des animaux qui souffrent et n’aspirent plus qu’au sommeil…

O, zei ai întunericului, daţi-ne disperarea, descurajarea. Araţati-ne uşile închise, ferestrele zidite. Protejaţi-ne de perseverenţa, de voinţa de a supravieţui. Învaţaţi-ne oboseala, dezgustul, dezinteresul, luciditatea! Daţi-ne puterea de a muri fără a aştepta, de a muri ca niste animalele obosite.

Apăraţi-ne sirenele viitorului, luaţi-ne speranţa, nu ne faceţi să jucăm jocul celor care  ne doresc răul. Daţi-ne curajul de a înceta să mai aşteptăm.

Protejaţi-ne de laşitatea de a supravieţui. Daţi-ne oboseala salvatoare.

Închideţi-ne pleoapele cu degetele voastre reci şi primiţi-ne ca pe niste animale care suferă şi nu îşi mai doresc decât  somnul ... 

În mod fericit, David este singurul care, refuzând să continue jocul şi păstrându-şi luciditatea şi calitatea de om,  primeşte şansa de a scăpa, printr-un artificiu inedit. Este găsit peste două săptămâni lipsit de cunoştinţă pe marginea unui drum, fără vreo referinţă asupra identitătii sale, povestind aventura prin care trecuse fără ca cineva să-l creadă. Este internat într-un spital de boli mentale, dar fiind considerat ca nepericulos i se dă o nouă identitate şi o şansă de a începe o nouă viaţă.