Impresii personale despre Islam

Primul lucru care te surprinde aici este că lumea este extraordinar de religioasă. Notăm diferenţa între termenii “religios” şi “credincios”. Religios înseamnă că te ţii de ritualuri şi că respecţi tot ce e legat de religie, pe când credincios înseamnă un om care crede în Dumnezeu, fără a respecta în mod necesar toate ritualurile religioase. Bineînţeles că aceşti doi termeni nu se exclud, ba chiar se intersectează intr-o zonă destul de mare.

Am zis deci că aici lumea este extraordinar de religioasă, adică se roagă de vreo cinci ori pe zi aşa cum le cere religia, ţin cu sfinţenie Ramadanul, că tot e perioada, şi în general nu se sfiesc cu nimic în a-şi declara credinţa sau a vorbi despre ea. Lucru care la noi nu se prea întâmplă, sau măcar nu în proporţia de aici. Seara e chiar impresionant să vezi pe lângă moschee cum se roagă toţi in grup. 

Ramadanul, pentru cine nu ştie, este o perioadă de post în care nu ai voie să mănânci, să bei şi să faci sex de pe la 4 dimineaţa până la 7 seara. Băi, toţi, dar absolut toţi respectă treaba asta. Partea proastă e că totul e închis şi tre să vii cu pacheţelul de acasă, ba chiar trebe să mănânci şi să-ţi bei cafeluţa mai cu fereală, ca să nu-i jigneşti. Partea bună e că toată lumea se cară de la lucru la ora 4, deci şi eu, so I love Ramadan. Alaltăieri mi-am pus şi eu ambiţia şi am vrut să văd cum e să stai nemâncat şi nebăut o zi întreagă. Nefutut oricum stau, deci aia nu se pune. Băi, nu e greu, atâta timp cât în birou e climă. S-a nimerit să fiu singurul român din colonie şi colegii care sunt în mare parte tunisieni să mă invite la cină. Ei consideră cina asta sfântă, cum se zice “Masa de încetare a postului”. M-am simţit cam nasol după, în sensul că deşi n-am putut să mănânc prea mult tot m-am simţit cam plin şi somnoros. Băieţii au făcut ciorbă, care aşa se şi numeşte şi e tradiţională şi seamănă foarte mult cu ciorba noastră. Cred că atât cuvântul cât şi mâncarea propriu-zisă de la turci am luat-o. Bun, hai ca am luat-o pe chestii prea personale.

Aşadar despre religia lor. Din câte am citit şi discutat cu unii-alţii, inclusiv citit pe Wikipedia, lucrurile stau cam aşa:

- Un musulman are 5 chestii care trebe să le respecte: crezul ( mărturisirea credinţei ), rugăciunea rituală de 5 ori pe zi, Ramadanul, caritarea faţă de săraci şi pelerinajul la Mecca măcar odată in viaţă dacă îşi poate permite.

- Un lucru foarte interesant, şi pentru care nu ai cum să polemizezi cu ei este faptul că ei recunosc toate religiile ( mă rog, doar Iudaismul şi Creştinismul ), dar pretind că Mohamed a fost un fel de continuare pentru toţi profeţii anteriori ( Avram, Moise, Isus ). Aşadar, când deschizi discuţia asta cu un musulman, el îţi va spune invariabil  “Noi nu avem nimic contra voastră, recunoaştem în principiu cam tot ce zic evreii şi creştinii, doar că Mohamed a venit cu ultimul mesaj de la Dumnezeu şi ăla trebuie respectat”. Ei consideră că atât Iudaismul cât şi Creştinismul au fost corupte în decursul timpului, mesajele modificate în favoarea conducătorilor religioşi, şi că singurul mesaj care s-a păstrat autentic este Coranul. De asemenea, ei consideră că Isus a fost doar un profet, iar Dumnezeu fiind perfect nu poate avea nici fii nici fiice.

- La faza asta o să îmi săriţi în cap, ştiu. Dacă luăm doar principiile religioase aşa cum sunt scrise în Coran, fără interpretările clericilor ( în fine, n-am citit Coranul, dar din câte am putut să mă informez ), religia lor nu este una agresivă, ba din contră. Se propovădiueşte pacea, modestia şi caritatea faţă de săraci.  Înainte de a mă contrazice mai citiţi odată fraza de mai sus. Vreau să spun ideea de bază aşa cum a fost scrisă acolo. Acuma că ce-a ieşit datorită proastei interpretări, e cu totul altă mâncare de peşte.

Până aici am vorbit un pic cumva despre partea pro. Partea bună şi frumoasă, mai mult teoretică. Acuma urmează partea cu “Intenţia e frumoasă, dar punerea în practică lasă de dorit”. Deci, ce nu-mi place:

- Sunt foarte fixişti. Dacă religia spune o chestie, apăi trebuie să te ţii de ea ca orbl de bâtă. Chiar şi cei mai destupaţi la minte ( şi colegii mei chiar sunt aşa, şi-s băieţi buni ) aplică nişte chestii în litera legii, chiar dacă in mod evident nu e cazul. De exemplu când m-au invitat la masă mi-au zis că ar fi invitat-o şi pe colega mea, dar religia le interzice să invite femei. Păi zic bine fraţilor, religia interzice chestia asta ca să nu  carecumva să cazi în dulcea ispită şi să le fuţi în Ramadan, când e şi mai păcat decât de obicei. Ori nu cred că e cazul să facem orgii cu colega noastră, aşa-i? Zic ei: da, ai dreptate, dar dacă religia zice că nu... apăi nu.

- E super greu să polemizezi cu unul de-ai lor pe motive de religie. Nici n-am încercat, parte pentru că nu sunt eu cel mai fin cunoscător al religiei creştine şi oricum nu sunt de acord cu multe chestii, deci cum naiba să mai convingi pe altul când nici tu nu eşti prea convins? Am stat şi i-am ascultat mai mult, uşor amuzat. Oricum, nu sunt prea capabili să accepte că şi altul ar putea avea dreptate. Ei o ţin pe a lor. 

Ce este foarte interesant, este că există o altă religie despre care am aflat tot recent, şi anume religia Bahá'í, care a apărut prin 1840 şi care se pretinde succesoarea religiei musulmane ( inclusiv creştine şi iudaice ). Adică fondatorul ei s-a declarat profet şi a zis că a avut o grămadă de revelaţii. Şi care spune că vor mai urma şi alţi profeţi după el, dar nu în următorii 1000 de ani ( au mai rămas minim 850, deci să avem doar puţintică răbdare ). Ei bine, musulmanii au mari probleme cu această religie, despre care spun că au deviat de la calea cea dreaptă. Majoritatea Bahá'í – lor fiind în Iran şi Egipt, vă daţi seama prin ce persecuţii au trecut. Ce vreau să spun aici că deşi faţă de creştinism şi ei sunt un fel de "disidenţi", la fel cum este şi creştinismul faţă de iudaism, aşa sunt şi Bahá'í faţă de ei. Dar ei nu acceptă părerea altuia.

- O bună parte dintre ei sunt fooooarte ipocriţi. Nu-mi dau seama în ce procent, dar ipocrizia e o chestie tare răspândită. Religia e motiv pentru orice, religia interzice aia, ailaltă, dar să înşeli şi să storci pe cineva de bani sau să judeci după aparenţe nu se pune.  

- Atitudinea faţă de femei. Cu asta nu mă împac nicicum. Mi se pare o societate super misogină, care tratează femeia cu curul. Orice e permis pentru un bărbat e interzis pentru o femeie.  Chiar dacă din 2004 s-a scos un nou cod al familiei care le permite o grămadă de chestii, inclusiv să iniţieze un divorţ. Deşi aici în Maroc situaţia nu e chiar aşa de naşpa ca in ţări ca Arabia Saudită, Iran sau Algeria, totuşi e tare greu să fii femeie într-o societate în care majoritatea bărbaţilor sunt nişte psihopaţi misogini. Mai ales in perioada asta ramadanească, dacă apare une pe stradă în pantaloni scurţi sau gen automat e etichetată drept curvă. Penal.

- Chestia cu virginitatea, pe care am descris-o pe larg în articolul Futaiul à la marocaine. Studiu matematic .  Dacă e s-o iei după religie, cam toate zic la fel şi n-ai cum să-i contrazici, dar ipocrizia şi modul de a trata eventulele deviate mi se pare extraordinar de penal. Şi bineînţeles, la bărbaţi nu se aplică.

 

- Portul voalului, chiar şi numai pe cap. Un fel de batic pe care-l poartă babele pe la noi. Ca să nu mai vorbesc de femeile-ninja care işi acoperă toată faţa. Ei bine, contrar a ceea ce credem, în Coran nu se spune niciunde că femeia ar trebui să poarte aşa ceva. Se spune doar că şi bărbaţii şi femeile trebuie să se îmbrace modest, adică neostentativ. Se pare că cele 4 soţii ale lui Mahomed purtau chestii pe cap, dar pe vremea aceea nici o femeie nu purta. Doar ulterior câteva deştepte au vrut să le imite, apoi treaba s-a încetăţenit, cu toate exagerările de rigoare. Din câte am observat pe aici prin Maroc, una care poartă voal vrea mai mult să atragă atenţie asupra ei decât să treacă neobservată, ceva de genul “ Priviţi-mă cât sunt eu de pură şi de inocentă. Aşa-i că aţi vrea să mă luaţi de soţie? “  

- Un alt lucru demn de menţionat ( în general, nu mă refer la Maroc ) este faptul că nu prea se face diferenţă între legile statului şi regulile religioase. De exemplu în Arabia Saudită sau Iran, religia e legea. Eşti pedepsit conform regulilor religioase, de multe ori exagerări şi extrapolări ale Coranului. Cum ar fi chestia cu omorâtul cu pietre, care poate fi dictată de un tribunal oficial. Horror.  

În loc de concluzie:

            - În general societăţile astea musulmane sunt destul de diferite din punctul de vedere al aplicării sau nu a legilor religioase. Unele state cum ar fi Turcia şi Tunisia sunt laice, deci religia şi statul sunt separate, altele sunt mai catastrofale, în sensul că religia se aplică ca lege.  

            - În societăţile astea mai “liberale”, cum ar fi Maroc, Tunisia sau Turcia nu atâta statul te acuză dacă nu respecţi regulile religioase, cât indivizii. Concepţiile se schimbă greu în general, chiar dacă vii cu o lege de reformare. Ca exemplu, vedeţi ce s-a întâmplat în Iran prin ’78 cu revoluţia islamică. Sahul a fost băiat deştept şi a vrut să democratizeze ţara, dar din păcate a mers prea repede, iar populaţia s-a simţit ameninţată.   

            - Si nu toţi musulmanii poartă la centură câte o bombă pe care sunt gata s-o detoneze în mulţime strigând Allah Akbar. Este o invenţie americănească. Extremişti  şi terorişti sunt peste tot, iar despre ăştia şi ei spun că nici măcar nu sunt musulmani, ci unii care fac doar rău imaginii lor, şi aşa destul de proaste.

Într-o zi…

…omul, simţindu-se puternic şi atoateştiutor, a venit la Dumnezeu şi i-a spus:

- Doamne, nu mai am nevoie de tine, pot şi eu să creez viaţă, aşa cum ai facut tu cu Adam.

- Serios ? – întrebă Dumnezeu. Arată-mi.

Şi omul se aplecă să ia o mână de pământ.

- A, nu aşa – spuse Dumnezeu. Fă-ţi întâi propriul tău pământ.

Adâncă...

O imagine valorează 1000 de cuvinte

De ce blog ?

De când am descoperit şi eu chestia asta de se cheamă blog nu încetez să mă minunez şi îmi tot pun o întrebare: ce îi mână de fapt pe ei în luptă? Care este de fapt motivaţia din spatele acestor aşa-zise jurnale virtuale? Spun "aşa-zise" pentru că de mult timp blogurile nu mai sunt ce au vrut sa fie iniţial, sau ce le zice numele: Web log, adică un jurnal personal, dar pe care sa-l vadă toată lumea.

Aş putea zice că blogul este un fel de urmaş al forumului, dar centrat pe persoana care îl deţine. E mult mai greu să ai un forum, pentru că îţi trebuie o grămadă de comentatori activi, oameni care să iniţieze subiecte, şi este evident că nu multă lume poate să deţină şi să promoveze un forum. Adică ar arăta cam naşpa un forum în care doar webmasterul scrie articole, la care poate răspunde din când în când câte un ameţit. În schimb, pe un blog poţi scrie verzi şi uscate chiar fără să comenteze cineva. Blogul exista de mai mult timp se pare ( un coleg are aşa ceva de prin 2001 ), dar în ultima vreme moda aceasta a cam explodat, ceva cam ca mailul în a doua jumătate a anilor ’90.  

Totuşi, de ce blog ? Care este de fapt motivaţia acestei mode? Se ştie că omul nu mişcă un deget fără două motive: 1. Aşteptatea unei răsplăţi sau 2. Frica de o pedeapsă. Cam ca şi celebrul patruped al lui Pavlov. Aici punctul 2 nu se pune, deci rămâne punctul 1. Răsplata, dorinţa de a obţine ceva. Ce obţinem de fapt dacă întreţinem un blog? Unii dedică ore întregi pe zi acestei activităţi, comentează pe alte bloguri, răspund la comentarii, verifică “unicii” în fiecare minut… de ce oare? Pentru bani? Pentru trafic? Pentru dorinţa de a fi băgat în seamă? Pentru ce atâta effort şi consum de energie şi de nervi ?

Banii cam ies din ecuaţie, pentru că sunt foarte puţini cei care fac bani din aşa ceva. Trafic – da, să zicem, pentru că majoritatea caută aşa ceva. Dar până la urmă cu ce mă încălzeşte traficul dacă nu scot nici cât de-o ceapă degerată din treaba asta?

Cred că singura explicaţie care rămâne în picioare este dorinţa de a fi băgat în seamă. De a socializa într-un fel virtual, pentru că blogul este până la urmă şi o chestie socială pentru oamenii din era internetului. De a ne simţi importanţi. Cineva. Ne gâdilăm singuri la orgoliu dacă avem un blog vizitat şi multe comentarii. De la “200 de unici în sus” şi “20 de comentarii pe post” ni se pare că “ne-am ajuns”, că blogul acesta dă un sens vieţii noastre serbede. Cred că poate fi o motivaţie destul de bună, cu condiţia să nu cădem în extreme. Blogul nu ne ajută să ne completăm viaţa socială inexistentă, nu ne dă un sens vieţii dacă nu îl aveam înainte de asta, nici nu ne măsoară valoarea scriiturilor, chiar dacă avem o grămadă de cititori. Chiar din contră. Ne poate da o falsă impresie că suntem buni, când suntem aplaudaţi de alţii a căror părere nu ar trebui măcar să conteze. Pe modelul “fiecare prost găseşte întotdeauna unul şi mai prost care să-l aplaude”. Şi ce e cel mai trist, mi se pare că lumea a ajuns să scrie mai mult decât citeşte. Şi 90% din bloggeri debitează doar inepţii.

Bineinţeles, blogurile au şi partea lor pozitivă, atâta timp cât ştim să păstrăm măsura lucrurilor. Facilitează schimbul de idei, pot fi un bun exerciţiu pentru viitori scriitori talentaţi, care n-ar avea nici o şansă să publice vreo lucrare din motive de bani. Sau pot forma o comunitate interesată de un subiect anume, cum ar fi excursiile pe munte, bicicletele, bricolajul, ş.a.m.d. Restul e can-can şi risipă inutilă de energie.

Până la urmă e valabil şi aici, ca şi în alte părţi un principiu sănătos care zice “păstrează limita în toate”. Blogul este după mine o unealtă şi nu trebuie să devină un scop în sine.

Fair play or not ?

Tema de gândire de astăzi pleacă de la două filme pe care le-am văzut recent

1. An Officer and a Gentleman  1982 cu Richard Gere, Debra Winger , Louis Gossett, Jr. şi Lisa Blount. Este după mine un film foarte bun, care merită văzut. Nu mă voi apuca acum să povestesc tot filmul, pentru mai multe detalii clickuiţi aici:

http://en.wikipedia.org/wiki/An_Officer_and_a_Gentleman

Pe scurt însă, este vorba ( printre altele ) de doi ofiţeri care fac un curs de piloţi militari ( chestie foarte bine văzută şi remunerată ) şi două gagicuţe din oraş care se încurcă cu aceştia. Aşa cum au fost avertizaţi, toate fetele din oraş visează cu ochii deschişi să pună mâna pe un pilot cu care să se mărite, pentru a scăpa de situaţia lor socială, scop pentru care ar rămâne chiar şi gravide. Piloţii, bineînţeles, vor doar distracţie. Una dintre ele chiar simulează o sarcină pentru a pune mâna pe “al ei”, istorie care se termină destul de prost. Cealaltă, deşi este îndrăgostită de Richard Gere îi lasă acestuia libertatea de a decide şi nu-l presează.

2. Shopgirl, cu Steve Martin si Claire Danes, iar acţiunea e cam aşa:

O modestă vânzătoare la un mare magazin se cuplează cu un artist sărac, care nu prea are ce să-i ofere, dar care vrea o relaţie sinceră cu ea. După un timp, se cuplează şi cu un tip bogat, care are multe afaceri, dar îi pune în vedere de la început că vrea doar o relaţie bazată pe sex “când are el timp”. În schimb îi oferă tot felul de cadouri, o plimbă peste tot, îi achită ipoteca, şi deşi ea îl iubeşte sincer el îi pune bariera “până aici”. În final tipa rămâne cu artistul sărac.

Axiome:

1. Se ştie din vremuri străvechi că multe femei caută bărbaţi cu bani şi cu statut social, pe care visează să pună mâna pentru a duce o viaţă lipsită de griji, chiar dacă dragostea nu prea există.

2. Se ştie din vremuri la fel de străvechi că majoritatea bărbaţilor nu ar refuza o partidă de distracţie fără implicare afectivă.

Întrebările mele:

            1. În ce măsură este de condamnat o femeie care vrea să “pună mâna” pe unul cu anumite atribute gen bani, pozitie socială ş.a.m.d. pentru a se scoate dintr-o situaţie mizerabilă? Adică, până la un punct e normal să ţintim mai sus, am fi ipocriţi să condamnăm din start. Oricine ar prefera să fie bogat si sănătos decât sărac si bolnav. Aşa şi o femeie va prefera oricând pe cineva cu nişte “atribute” în plus. Dar întrebarea mea este “care metode de a obţine asa ceva le putem considera fair-play, şi unde începe zona în care putem arunca cu piatra?”

            2. În ce măsură un individ care are bani, poziţie şamd, dar care doreşte o relaţie bazată doar pe sex este de condamnat ? Dacă are o relaţie cu una, ea beneficiază de banii lui, el de farmecul ei, dar la un moment dat lucrurile se opresc? Cine a profitat de cine? Poate fi el acuzat că i-a dat false speranţe? Poate fi ea acuzată că a profitat de banii lui, acest lucru transformând-o (oarecum) într-un fel de prostituată ?

Fata din filmul 2 poate fi acuzată că şi-a “rezolvat problemele” cu ipoteca, şi-a cumpărat lucruri, apoi l-a părăsit pentru că nu putea obţine mai mult ?

Bogătaşul poate fi acuzat de ceva, dat fiind faptul că i-a spus sincer de la început ce doreşte, mai ales că pentru el banii nu erau o problemă ?

Situaţie ipotetică:

Hai să luăm situaţia din filmul 1 şi s-o complicăm puţin.

- Presupunem că eşti un soldat, trimis pe termen destul de lung (nu doar 3 luni, ca în film )  într-o bază militară dintr-o zonă naşpa.

- Presupunem că ai o fată care te aşteaptă acasă şi cu care vrei să te însori ( cam situaţia din film ).

- Presupunem că lângă bază e un oraş plin de fete care visează să se mărite cu tine pentru a se scoate din situaţia lor. Toate abia asteaptă ocazia şi cam poţi alege pe care o vrei.

- Ca orice bărbat departe de casă, mai ales că poţi şi alege, vei fi tentat să iei una bucată de pe acolo. Problema e că dacă îi spui că tu vrei să te însori când ajungi acasă nu se va uita la tine, ci va căuta altul “liber”.

- Dacă nu îi spui asta, oricum va profita de banii tăi, dar va aştepta mai mult, exact ca şi în film.

Întrebări:

            - Poate fi aici cineva acuzat ? Bărbatul pentru că a dat speranţe deşarte? Femeia pentru că a profitat de ofiţer?

Timpul

Timpul este o sfoară subţire, ancorată între naştere şi Dumnezeu. Paradoxal, înaintăm orbeşte pe ea, fără a ne putea întoarce, doar arunca eventual un suspin înapoi. Uneori cădem, alteori constatăm că sfoara s-a terminat subit şi ne aşteaptă doar veşnicia.

Timpul e un credit nerambursabil care ţi se dă continuu şi se măsoară în clipe. În orice clipă însă ţi se poate prelungi sau revoca. Ne amăgim cu verbul “a avea”, însă nu avem nimic altceva pe lume decât umbra firavă a clipei vremelnic dăruite.

Particip la Concursul de Proza Arhiscurtă organizat de Trilema