Ce este oare mai chinuitor? Sǎ fii pe cale de a pierde ceva, cu şanse mari, şi de a spera cǎ totuşi nu va fi aşa, sau de a fi pierdut déjà acel ceva şi a nu-ţi mai face speranţe deşarte ?
Chinul nǎdejdii probabil deşarte, agǎţarea disperatǎ de ultimul pai, de ultima fǎrâmǎ de speranţǎ, chiar infimǎ, sau certitudinea pierderii definitive a acelui ceva?
Scenariile fanteziste, construcţiile mentale himerice, frǎmântarea zilnicǎ, sau înfrângerea şi pierderea fǎrǎ echivoc?
Eu personal prefer de o mie de ori varianta a doua. Voi?
