marți, 22 septembrie 2009

Petrolul, Dolarii şi Italienii


- Italia îşi plânge cei şase soldaţi morţi pentru “apărarea păcii”.
- Oficialiii ies la paradă în costume negre şi mine sobre pentru a fi văzuţi şi a mai câştiga un pic de simpatie publică. Dă bine, nu-i aşa?
- Un copil de 7 ani atinge sicriul tatălui său cu o mână în timp ce îşi şterge ochii înlăcrimaţi. Este oare el mândru că tatăl său e acum un erou ?
- Papa Darth Benedict trimite o telegramă exprimându-şi “sprijinul pentru cei angajaţi în fiecare zi în costruirea solidarităţii, reconcilierii şi păcii în lume”. Cum le mai zice el aşa, ca la carte…
- Cei şase au fost înaintaţi în grad post-mortem şi au primit câte o medalie. Câtă recunoştinţă!

Ce au înţeles oare aceşti soldaţi care au mers peste mări şi ţări într-o ţară despre care nici nu ştiau mare lucru înainte de a se oferi voluntari? Pentru ce s-au dus ei acolo? Ca să apere pacea? Nu cred. Pentru bani? Mai curând.

O să-mi spuneţi “ştiau la ce se expun. Nu i-a obligat nimeni să se ducă”. Oare? Chiar ştiau? Cine se duce oare acolo? Sunt oare aceşti oameni acolo din convingere, pentru a apăra pacea? Sau sunt nişte bieţi mercenari care merg să câştige un ban pentru familie şi trăiesc cu speranţa că vor reveni “cu scut, şi nu pe scut” ? Cine îi obligă să meargă acolo? SăRăcia! Ea îi obligă. Ca şi pe soldatul român, german sau american. Cine e carne de tun? Bieţii şomeri, care nu înţeleg nimic şi se duc acolo doar-doar îşi scapă familiile de sărăcie.

Ce-i mâna pe ei în luptă? Ce-a dorit acel Apus? Dorea să smulgă laurii de pe fruntea necredincioşilor? Dorea să-I apere de răi? Nu, le dorea mai curând bogăţiile. E prea evident. Jucăm într-o piesă ridicolă, cu final previzibil şi cu rolurile trucate. În care Necâştigătorii sunt chiar cei ce vin acasă “pe scut”. Să-i onorăm şi să-i considerăm “apărători ai păcii”. Pentru ca americanul să poată să-şi continue “life-style-ul” de consumator de hamburgeri şi de plimbător cu maşina care consumă 25 litri/100 km, în timp ce benzina e aproape gratis.

Mi-e greaţă sa mai şi scriu despre asta. Sper doar ca aşa cum Afghanistanul a însemnat începutul decăderii Imperiului Sovietic, să însemne şi decăderea Imperiului American. Să ne lase în pace şi să nu ne mai tragă după ei în războaie absurde, al căror sens nu poate fi decât unul: foamea de Petrol si de Bani.

sâmbătă, 19 septembrie 2009

Idilă

            Aripi de înger alb, iubire, zbor spre soare,
            Lumini de curcubeu, zenit, scântei de vis,
            Simţire, libertate, dor de înălţare,
            Zefir de primăvară, drum spre Paradis.

            Pătate-aripe, zbucium, chin, cădere,
            Cer zguduit, pământ, noroi, pelin,
            Suspin către mormânt, dezgust, durere,
            Vis destrămat, înfrângere, destin.

August 1995

joi, 17 septembrie 2009

Ipoteze despre Spaţiu, Timp şi Univers


Citind aici despre Nimic şi postând un comentariu, mi-am adus aminte de o idee mai veche pe care tot am vrut s-o expun, dar nu ştiu de ce a rămas nepusă pe “hârtie”. Aşa-i când te iei cu altele. Pe scurt, e vorba o filozofie proprie despre lume, spaţiu, timp şi univers.  O slabă încercrcare de a explica nişte lucruri. Probabil că s-a mai gândit lume la ceva asemănător înainte şi după mine, nu o să am pretenţia că am inventat coada de la câine, dar ţin să spun că ideile îmi aparţin în întregime, aşa false cum ar putea fi. Combinate cu câteva noţiuni de matematică superioară şi un pic de fizică.

Acuma, se cunoaşte teoria Big Bang-ului, care spune că toată materia era iniţial concentrată într-un punct foarte fierbinte. După o explozie primordială, au luat naştere planetele, stelele ş.a.m.d. O întrebare fără răspuns este “ce a fost înainte?”. O altă întrebare fără răspuns este : “Universul este infinit?”. Eu zic aşa:

A nu se confunda noţiunea de vid cu noţiunea de nimic. Prin nimic aş vrea să înţeleg un non-spaţiu, non-timp, în care însăşi aceste două noţiuni nu îşi au sensul. Nu sunt definite. E cam acelaşi lucru cu a întreba pe cineva “cât face 3/0 ?”. Rezultatul nu e zero, nici măcar nu există, nici nu are sens să vorbim despre un rezultat, pentru că împărţirea la zero nu e definită. Cam la fel şi în cazul nimicului. Vidul este deja ceva. El este zero din operaţia de mai sus .Este un spaţiu-timp, din care lipseşte materia şi energia. Dar nu este nimic. Este un fel de “container” gol. La fel cu “înainte”. Nici măcar nu are sens să întrebăm ce a fost înainte. Însăşi notiunea de înainte este legată de timp. Ori dacă timpul însuşi nu a existat…La momentul zero, Dumnezeu, care este în afara noţiunilor de spaţiu şi timp, a hotărât să facă BUM! Şi a creeat o “bulă” în care a “pus” spatiu, timp şi energie ( care e o formă a materiei. E=mc2. ) Sau mai multe bule, care n-au nimic de-a face una cu alta şi pot fi total diferite ca însăşi structură spaţială şi temporală, după cum vom vedea mai jos. Cam asta zicea şi Eminescu în Scrisoarea I-a, cine-şi mai aduce aminte din liceu.

Acuma, cine a făcut un pic de matematică la nivel peste liceu a învăţat că în teorie există o grămadă de feluri de spaţii. Spaţiul nostru, în 3 dimensiuni ( + timpul, care ar fi considerată a 4-a dimensiune, şi care după Einstein e dependent de spaţiu ) este doar un caz frumos şi fericit . Ne putem imagina tot felul de spaţii ciudate, unele abstracte, ne putem juca definind distanţa cum vrem noi, nu neapărat printr-o linie dreaptă între două puncte, aşa cum suntem obişnuiţi. Celelalte “bule” la care mă refeream mai sus. Asta în cazul frumos în care spatiul respectiv conţine noţiunea de distanţă. Nu are rost să intru în amănunte plicticoase pe care nu le înţelege multă lume. Mai bine dau un exemplu din viaţa “reală”.

Spaţiul Internetului. Este format dintr-o mulţime de puncte ( noduri ), care sunt computerele noastre şi ruterele, care asigură transportul informaţiei între computere. Aceste noduri pot fi legate între ele sau nu ( prin sârme ). Definim distanţa între două noduri ca  numărul minim de noduri de parcurs pentru a ajunge dintr-unul în altul. E un exemplu simplu. Observaţi că distanţa dintre mine şi Gigel care se află la 2 blocuri distanţă, dar pe traseul căruia a căzut un ruter şi informaţia trebuie să treacă prin Australia e mai mare decât distanţa dintre mine şi John care e în Anglia, dar la care mă pot conecta prin Ungaria,Germania şi Franţa. N-are nimic cu distanţa fizică dintre noi, şi de fapt eu habar n-am unde se află Gigel. Pentru mine este un individ la x rutere distanţă. Bun, asta a fost o mică paranteză.

Unde vreau să ajung până la urmă cu toată teoria asta: Luăm doar cazul spaţiului nostru frumos, în care distanţa între două puncte e cum o ştim, adică lungimea dreptei dintre ele. În spaţiile astea “frumoase” există noţiunea de “dimensiune”. Matematicienii o să spună “dimensiunea unui spatiu este egală cu numărul de vectori din bază”. Sună scârbos, nu? Mai pe româneşte, o dreaptă are o singură dimensiune, lungimea. Un plan are două dimensiuni. Orice figură conţinută într-un plan e şi ea în două dimensiuni. Un spaţiu, ca acela in care trăim noi are trei dimensiuni. Orice figură din spaţiu are şi ea 3 dimensiuni. Bun, şi mai departe? Nu ştim, adică nu avem cum să vedem. Teoretic se generalizează la fel de frumos în 4,5 …n dimensiuni. Matematicienii n-au nici o problemă cu asta. Noi avem, pentru că nu putem desena chestii în 4D. Pentru simplul motiv că noi suntem 3D. La fel cum n-ai cum să desenezi o sferă într-un plan sau un cerc pe o dreaptă. În schimb un cerc este proiecţia unei sfere pe un plan ( de fapt nu numai marginea cercului, ci tot cercul plin dacă ne gândim bine ), iar un segment este proiecţia unui cerc pe o dreaptă. Geometrie de clasa a 8-a.

Generalizăm puţin, ne folosim imaginaţia şi putem frumos trage concluzia că o sferă ( plină ) este proiecţia unei “sfere “ 4D, să-i zicem hypersferă. Nu ne opreşte nimeni să facem exerciţiul asta de imaginatie, nu? La fel, să ne imaginăm că suntem o “chestie” în două dimensiuni, care “locuieşte” într-un plan şi vede doar stânga-dreapta înainte-înapoi. Pentru noi nu există sus-jos. Acuma vine cineva de “sus”, pe care nici măcar nu avem cum să-l vedem,  ia o sferă şi o intersectează cu planul nostru, plimbând-o în “jos”. Intersecţia cu planul va fi un cerc, evident. Noi vom vedea din plan doar un punct (prima dată), apoi un arc de cerc care va tot creşte pe măsură ce sfera coboară până aceasta va ajunge la “mijloc”. Apoi va incepe să scadă, va ajunge la un punct şi va “dispare”. Oau! Minune! Am fost martorii unei “Apariţii” miraculoase şi apoi a unei “Dispariţii”. De fapt ce am văzut? Nici măcar proiecţia unui obiect 3D în planul nostru cel de toate zilele, care era un cerc care creşte în diametru, apoi scade. Pentru noi sfera cu pricina a fost un simplu arc de cerc care a apărut de nicăieri, apoi a dispărut. It’a a kind of magic, no? De fapt problema noastră este că noi am văzut lucrurile doar în plan, pe când realitatea era cu totul alta.

La fel ne putem imagina că prin spatiul nostru 3D vine cineva şi “plimbă” obiecte 4D . Noi evident că nu-l vom vedea pe individ ( la fel cum cel din plan nu-l va vedea pe cel de “deasupra” planului ). Ce vom vedea noi? Exact proiecţia obiectului 4D în spaţiul nostru 3D, care va fi un obiect 3D, evident. Ne putem plimba în jurul lui, îl putem atinge, ne putem minuna de el cum îşi schimbă forma şi dimensiunea şi apoi pof! Dispare. Magic, no? Not so magic…A zis cineva ceva de “apariţii”, “viziuni” ? Nu! Asta-i altă discuţie.

Unde vreau să ajung, că mă plictisesc deja şi pe mine cu atâta vorbă lungă. La infinitatea Universului. Care nu există după mine. De ce? Iată!

Hai să ne imaginăm de dragul imaginaţiei că Universul ar fi o sferă. 3D, ca orice sferă cuminte. Cu o rază imensă, bineînţeles. Noi să fim – tot de dragul imaginaţiei – nişte fiinţe foarte plate care se plimbă pe suprafaţa sferei. Fiinţe 2D. Sub noi, concentrică cu sfera noastră, foarte aproape de ea să fie o altă sferă cu alţi “omuleţi: 2D. De fapt nu una, ci o grămadă de astfel de sfere, toate concentrice. Dincolo de ultima sferă să fie nimicul pe care l-am explicat mai sus. Non-spatiu, non-timp. Suntem o bulă de săpun care pluteşte în nimic. De fapt suprafaţa unei bule. Aşa. Ne vom întreba noi: Este spaţiul oare infinit? Răspuns evident: NU. Dacă o să ne plimbăm foarte mult într-o directie vom ajunge de unde am plecat, pentru că nu sesizăm curbura uşoară a suprafeţei sferei. O să ne întrebăm: există spaţii paralele?.Răspuns evident: DA. Toate sferele de dedesubt. Putem ajunge la ele? Răspuns evident: NU prin forţe proprii. Doar dacă “cineva” 3D, sau o forţă care acţionează de “sus” în “jos” ne va muta pe suprafaţa altei sfere. Şi aşa ne-am putea trezi brusc în “altă lume”.

Las acum ca exerciţiu de imaginaţie generalizarea la lumea noastră 3D. Explicaţi-mi voi cum dacă am călători în orice direcţie foarte mult o să ne trezim că ajungem de unde am plecat, fără să dăm de “capătul” Universului. Sau cum să trecem în “lumi paralele”. Sau de ce vedem câteodată chestii care apar şi dispar pe care le numim OZN-uri sau Miracole Religioase.

Ajunge acum cu semi-flozofia şi semi-matematica. Ce am povestit eu aici poate fi complet fals sau total adevărat. Nu am nici o dovadă care să-mi sprijine supoziţiile, n-am de gând să conving pe cineva că am dreptate şi nici nu vreau să fondez vreo religie. E pur şi simplu o umilă încercare de a explica unele din misterele lumii înconjurătoare.Nu pot încheia decât cu cuvintele pline de înţelepciune ale lui Einstein:

Imaginaţia este la fel de importantă ca şi cunoaşterea.

miercuri, 16 septembrie 2009

Despre valoare în meseria de blogger


Am promis că nu mai scriu despre asta, dar iarăşi nu mă pot abţine. Nu, nu m-am mai înjurat cu nimeni, nici nu am mai fost banat de pe vreun blog celebru. Dar, răsfoind pe aici, iată peste ce dau. Cică interviu cu unul din cei mai tari bloggeri, nu-i dau numele, să-l denumim Sozo.Am mai scris despre el în

Interviul aici:

Trecând peste faptul că omul se laudă că a refuzat o ofertă de 300.000 de coco pentru minunatul său blog, să spicuim puţin din inteligentele debitări:

“Poate o să am eu un accident, poate zece blog­geri vom merge la munte şi cădem cu autobuzul şi moare blogosfera. Sunt zeci de posibilităţi”.

Nu doresc sta nimănui, dar fi sigur că nu moare blogosfera într-un aşa nefericit caz. În cel mai rău caz poate se curăţă. De prea multă modestie.

Vali Petcu spune că, în viitor, cu blogurile se va întâmpla, în linii mari, ce s-a întâmplat cu presa: vor exista câţiva puternici, res­tul vor spune că sunt quality sau chiar top quality, din cauză că nu pot concura cu ceilalţi.

Ca să folosesc o expresie consacrată deja: m-ai dat jos de pe căcatTM. Deci voi ăştia “puternici” sunteţi quantity. E bine că recunoşti. Urmează confirmarea:

Răspunsul la întrebarea “ce mai înseamnă conţinut valoros” a venit ime­diat: “Conţinut valoros este conţinutul pe care oamenii care au bani vor să-l citească”.

Aşa frate. Am bani, am valoare. Ce cultură? Ce umor? Oamenii cu bani nu vor să citescă porcării de genul ăsta. Să le dăm deci ce vor ei ca să ne dea ce vrem noi: BANUL.

Trist. Sper să nu ajung aşa. Dacă totuşi o să ajung, vă dau voie ca atunci când mă vedeţi pe stradă să îmi trageţi un glonţ în cap. Pe bune.

luni, 14 septembrie 2009

Infern Vertical


            Romanul pe care l-am terminat de citit se numeste Enfer Vertical de Serge Brussolo. Este vorba pe scurt de un experiment crud la care este supus un grup de detinuţi pe viaţă. Scopul experimentului este de a vedea cât de jos poate coborî omul pentru supravieţuire.


Detinuţii sunt închişi într-un turn care este format din camere identice, suprapuse, accesible prin nişte scări şubrede care nu coboară decât când “trebuie”. Turnul se afundă periodic într-o baltă de noroi, care umple camera, scara coboară în ultimul moment, iar la fiecare “ascensiune” câţiva detinuţi mor înecaţi, doar cei mai “sprinteni” reuşind să ajungă în camera superioară.

Camerele sunt cvasi-identice,în fiecare din ele aflându-se un singur “obiect”, un distribuitor de hrană blindat, controlat de un computer super-inteligent, care se pare că ştie totul despre fiecare. Hrana se distribuie autentificându-te cu ajutorul amprentei digitale.  Pe măsură ce se urcă în turn, “plata” pentru obtinerea hranei creşte, de la arsuri ale degetului cu care oamenii cer hrana, continuând cu tăierea degetelor…Aparatul îi supune pe deţinuti la cele mai nedrepte pedepse, ucigând unii dintre ei, altora dându-le porţii infime, pe când altora triple, totul în scopul de a determina până unde ar merge un om pentru a supravieţui.

Pentru a continua cursa infernală, deţinuţilor care au acceptat să facă parte din acest program li s-a spus că ultima cameră a turnului are o trapă care se deschide spre exterior. Unul singur dintre ei, David – personajul universal al acestui autor, simbolizând lupta dintre micul David şi uriaşul Goliat – îşi dă seama că ultima cameră nu conţine nici o trapă spre exterior şi cei care vor ajunge până sus vor muri şi ei înecaţi, în plus pierzându-şi pe parcurs şi calitatea de oameni.
 In acest context mi se pare absolut remarcabilă şi genial formulată rugăciunea plină de disperare a lui David:


            ô, dieux des ténèbres, donnez-nous le désespoir, le décourragement. Montrez-nous les portes closes, les fenêtres murées. Protégez-nous de la pérséverance, de la volonté de survivre. Aprenez-nous la fatigue, le dégout, le désintérêt, la lucidité! Donnez-nous la force de mourir sans attendre, de mourir comme des bêtes lasses.
Préservez-nous des sirènes du futur, détournez-nous de l’espoir, ne nous faites pas jouer le jeu de ceux qui nous veulent du mal. Donnez-nous le courrage de cesser d’attendre.
Protégez-nous de la lâcheté de survivre. Accordez-nous la lassitude salvatrice.
Fermez nos paupières de vos doigts froids et acueillez-nous comme des animaux qui souffrent et n’aspirent plus qu’au sommeil…


O, zei ai întunericului, daţi-ne disperarea, descurajarea. Araţati-ne uşile închise, ferestrele zidite. Protejaţi-ne de perseverenţa, de voinţa de a supravieţui. Învaţaţi-ne oboseala, dezgustul, dezinteresul, luciditatea! Daţi-ne puterea de a muri fără a aştepta, de a muri ca niste animalele obosite.

Apăraţi-ne sirenele viitorului, luaţi-ne speranţa, nu ne faceţi să jucăm jocul celor care  ne doresc răul. Daţi-ne curajul de a înceta să mai aşteptăm.
Protejaţi-ne de laşitatea de a supravieţui. Daţi-ne oboseala salvatoare.
Închideţi-ne pleoapele cu degetele voastre reci şi primiţi-ne ca pe niste animale care suferă şi nu îşi mai doresc decât  somnul ... 


În mod fericit, David este singurul care, refuzând să continue jocul şi păstrându-şi luciditatea şi calitatea de om,  primeşte şansa de a scăpa, printr-un artificiu inedit. Este găsit peste două săptămâni lipsit de cunoştinţă pe marginea unui drum, fără vreo referinţă asupra identitătii sale, povestind aventura prin care trecuse fără ca cineva să-l creadă. Este internat într-un spital de boli mentale, dar fiind considerat ca nepericulos i se dă o nouă identitate şi o şansă de a începe o nouă viaţă.

miercuri, 9 septembrie 2009

Frica - episodul2


Motto: “Everything I’ve ever done
Everything I ever do
Every place I’ve ever been
Everywhere I’m going to…it’s a sin”

Mood:
Pet shop boys – It’s a Sin
           

Motto: “Everything I’ve ever done
Everything I ever do
Every place I’ve ever been
Everywhere I’m going to…it’s a sin”
Mood:
Pet shop boys – It’s a Sin
În toată copilăria şi adolescenţa am fost un ateu convins şi agresiv, cu idei clare despre cum că extratereştrii au venit şi au pus bazele vieţii pe Pământ. Influenţat de puţinele cărţi despre OZN-uri care se găseau pe atunci, şi bineînţeles de Eric van Dänichen, ale cărui scrieri mi se par acum un pic desuete şi trase de păr. După aceea, studiind diverse alte puncte de vedere am ajuns undeva pe la o medie între ateism şi dogmă. Nu asta e esenţial însă. Oricum aş fi fost sau cum aş fi, cu un termen nu m-am împăcat  şi nu cred că o să mă împac vreodată, şi anume “Frica de Dumnezeu”. Dumnezeu  se zice că e doar dragoste. Atunci frica-dragoste? Rimează? NU!

Ideile care stau la baza FRICII, că despre ea vorbim aici sunt puţine şi fixe:
-          Frica de Dumnezeu este temelia tuturor faptelor aşa zise “bune”
-          Axiomă: Ce scrie la Carte nu poate fi contestat. Chiar dacă nu are logică de multe ori, se aplică regula “ Eşti prost şi nu înţelegi. Ia-o aşa cum e”.
-          Faci ce scrie la Carte sau mergi în Iad. Şi in plus, trebuie să faci şi tot ce zice Biserica ( din care faci parte ). Hmmm..aici treaba devine dubioasă pe faţă.
-          E treaba ta dacă asculţi sau nu ( iluzorie libertate ), dar consecinţele ţi le asumi. Şi orice faci, tot n-ai nici o şansă fără noi, aşa că nu te mai chinui. Hmmm….subtil. Şi inteligent.

De ce îmi iau eu jucăriile şi plec când începe o slujbă în biserica în care tocmai am intrat ca să mă relaxez şi să-mi limpezesc gândurile?

1.      Pentru că nu-mi plac TURMELE
Oamenii sunt proşti in marea lor majoritate. E un lucru ştiut. Ca să-i controlăm, cea mai bună metodă este să-i punem într-o turmă şi să le dăm ceva de lucru. În NICI UN CAZ să nu-I lăsăm să se relaxeze. Nuuu, ar fi o greşală fatală. Tot timpul un individ trebie să fie stresat, speriat cu antraxul, iadul, gripa porcină, vaca nebună, săracia, şomajul, Satana….neesenţial cu ce.

Există în religie explicit termenii de “păstor” şi de “turmă”. Carevasăzică, popa e păstor ( în unele culte aşa îi şi zice ), iar omul care asistă la o slujbă e o oaie. Din TURMă. Fail! Din start! Ştim că orice turmă e uşor de controlat. Nu am mai multe de spus. Nu vreau să fac parte din nici o turmă. Eu sunt o persoană nu o oaie.

2.      Pentru că urăsc ipocrizia mai mult ca orice pe lumea asta.
Pe cine aş trimite eu la Dracu’ dacă aş fi Dumnezeu?  Pe câte unul care toată viaţa lui a furat, şi după ce s-a umplut de tot şi apoi vine să se pună bine cu mine: “Doamne, îmi pare rău, ma ierţi? “. “Da, te iert în numele Domnului, zice popa”. Şi hoţul pleacă liniştit şi mântuit la vila lui, la bordul lu’ Ferrari. Şi ăsta e doar un exemplu. Neeh, nu merge aşa. Dă mătăluţă inapoi la stat şi la săraci tot ce ai furat şi dupa aia mai vedem dacă te iert sau nu. Doar Eu sunt Dumnezeu, iţi mai baţi şi joc de inteligenţa mea? Afară!

Şi pe popii care iau bani de la turmă ca să mă roage diverse chestii. Mai ales pe ei.

Te duci la biserică să ceri ajutor când ai epuizat toate soluţiile sau simţi că ţi se apropie ceasul. Doar atunci. Asta după mine e cea mai mare prostie. Dacă aş fi Dumnezeu ţi-aş da cu flit din start. Daca moartea ar fi un examen, aş zice că bătrânii sunt în sesiune şi bagă la greu. Nu îngrăşăm porcul în ajun, da’ măcar moare sătul. Aş da cu flit la toate babele care toată viaţa au fost curve, şi acuma brusc pătrunse de un fior religios, că de alte fioruri nu mai poate fi vorba. Alea care le vezi că se ingrămădesc şi se înjură pentru juma’ de litru de apă sfinţită şi care concurează la “Miss Cea Mai Bisericoasă Babă”. Flit! Unde aţi fost 60 de ani? Aud ? Nu veni numa’ să te pui bine cu Şefu’, doar în eventualitatea în care există - lucru de care te îndoieşti oricum - pentru că acasă oricum nu ai ceva mai bun de făcut.

Dacă aş fi Dumnezeu, aş aprecia mai mult o atitudine de genul “ Vin momente în viaţă cand trebuie să te ridici hotărât în picioare şi să spui cu voce tare: Am pus-o”. Fii consecvent dom’le. Ai coloană!

Şi nu, nu aş putea încheia acest articol fara o altă melodie care se potriveşte de minune aici:

Depeche Mode- Blasphemous Rumours

Frica - episodul1


Aşa începe o carte scrisă de un autor drag mie, a cărui imaginaţie bolnavă nu încetează să uimească pe cei care l-au descoperit. Nu obişnuiesc să fac copy-paste, dar fragmentul mi se pare genial, şi de o profunzime surprinzătoare pentru ceva ce mulţi ar cataloga ca stil “Horror”.

Bărbatul era îmbrăcat ca un clergyman, într-un costum negru înverzit de uzură. Purta în picioare Rangers de la armată, iar pe mâini îşi trăsese mănuşi de piele. Avea un chip osos, dur, cu sprâncenele rase, iar părul pieptănat pe spate i se înnoda la ceafă într-un coc de toreador.

În acea clipă, rotea deasupra capului un interminabil şirag de bile cromate, unite între ele cu o coardă de pian. Arma şuiera aidoma unui lanţ de bicicletă mânuit de către un vagabond în plină încăierare.
― Trăiţi cu frica Domnului? ţipa bărbatul.
― Da! urlau numeroşii gură-cască adunaţi în faţa lui, purtând pe chipuri frica Dumnezeului inflexibil care ne pedepseşte pentru binele nostru!

Colierul din bile de oţel se abătu atunci peste capetele şi umerii lor, făcând să plesnească arcade, buze sau obraji, însângeraţi. Cu figurile brăzdate de hematoame violacee, păcătoşii se clătinau de pe un picior pe altul fără a căuta să se ferească din calea loviturilor. Semănau cu nişte boxeri ce începeau a cincisprezecea repriză a unui meci deosebit de violent.
― Cunoaşteţi frica de Dumnezeu? repetă predicatorul.
― Da, o cunoaştem! îngăimă turma bătută, cu buzele crăpate.

Erau acolo bărbaţi, femei de toate vârstele, dar şi adolescenţi. Preotul îi lovea fără diferenţiere, prăvălindu-şi rozariul blindat peste urechile puştanilor ca şi peste sânii fetelor.

Cu mâna stângă strângea la piept o biblie din fier, ale cărei pagini erau, de fapt, plăci metalice subţiri, emailate, acoperite cu caractere minuscule. Coperta cărţii sfinte prezenta pete de rugină, iar pe metalul legăturii se vedea un roi de puncte roşiatice. Se spunea că bibliile de fier, groaznic de grele, nu puteau fi manipulate decât de clericii dotaţi cu muşchi de culturişti, că practica susţinută a rugăciunii îi transforma puţin câte puţin pe predicatori în atleţi cu bicepşii hipertrofiaţi, iar bisericile în săli de gimnastică.

Mătăniile şuierară prin aer, prăvălindu-se apoi peste craniul unui grăsan cu chipul deja acoperit de sânge. Lovitura îl ameţi într-o clipă pe individ, trântindu-l pe pietre, cu ochii daţi peste cap şi gura căscată.
― A găsit bucuria! urlă preotul. Dumnezeu e într-însul! Fie să doarmă în pacea sufletului!
― În pacea sufletului! repetă gloata adunată pentru rugăciune.

Noaptea cădea peste oraş, iar vitrinele prăvăliilor se luminau ca nişte uriaşe acvarii umplute cu o apă fluorescentă. [...]  Predicatorul îşi coborî braţele şi începu să-şi înfăşoare rozariul peste încheietura mâinii, anunţând că slujba luase sfârşit. Participanţii se înclinară şi, defilând prin faţa lui, îşi depuseră obolul în dulia de obuz ce ţinea locul cutiei milei.
― Pe curând, mormăi omul Bisericii, şi fie ca frica să vă însoţească în fiece clipă! Nu căutaţi a fugi de spaimă, căci ea e aceea care vă apără de indiferenţă!

Bravo vajnicei armate americane


Circulă pe net de câteva zile ( later edit:acum săptămâni) o informaţie probabil neinteresantă pentru majoritatea oamenilor, cum că Baitullah Mahsud, şeful liderilor talibani din Pakistan a primit o rachetă în cur şi a dat în primire. Na, şi ce? Nu era el oare responsabil de moartea a nuj’ câte mii de oameni? Foarte bine i-au făcut.

Hai să ne bucurăm, să ne încolonăm şi să aplaudăm vajnica luptă americană împotriva teroriştilor. Vreo 5 secunde aşa, apoi să ne întoarcem la ale noastre. Hai să trecem cu vederea şi detaliul care vine după. În urma unor informaţii credibile, individul era în casa socrului său. În atentat a murit şi a doua lui soţie.

Da, foarte bine şi asta. Serviciile secrete şi-au făcut datoria, au transmis informaţia că probabil într-o casă dintr-un sat uitat de lume din Pakistan s-ar afla un terorist. Mişcarea logică este deci să trimitem un avion să tragă o rachetă în casa respectivă, să radă tot ce e acolo, eventual şi câteva case vecine. Ca să fim siguri.

Bravo americanilor. Şi oricum ne enervează chestia asta cu a doua soţie. Dă-i dracu' de femeie, socru, copii şi cine o mai fi fost pe acolo. În fond toţi sunt terorişti, nu-i aşa?

Trăiască şi democraţia americană !

Random acts of kindness


Se povesteşte că odată a fost o furtună teribilă pe mare. După ce furtuna s-a potolit, sute de mii de stele de mare aduse de valuri mureau sub soarele ucigător de august.
Un copil se plimba pe plajă şi din când în când lua câte o stea de mare şi o arunca în apă. Trecând pe acolo, un om îi spuse:
- Copile, sunt sute de mii de stele de mare eşuate pe plajă. Ceea ce faci tu nici măcar nu contează.
Copilul îl privi, apoi, arătandu-i steaua de mare pe care o ţinea în palmă îi spuse:
- O vezi? Pentru ea contează.

Cât de făţarnic trebuie să fiu ca să scriu acest post? Cât de făţarnici trebuie să fim ca să ne prefacem din când în când că ne pasă? Sunt departe de a fi acel copil, sunt departe de a fi măcar acel om care s-a interesat măcar. Sunt poate în cel mai bun caz un individ care se dă jos din maşină lăsând motorul pornit şi clima la maxim, se grăbeşte până pe malul apei cu o umbrelă într-o mână şi cu o sticlă de apă în cealaltă, stropeşte puţin una-două stele de mare şi fuge înapoi la răcoare.

Mie şi tuturor celorlalţi ipocriţi; ne dedic următoarea poveste:
Un mare om de afaceri muri într-o bună zi şi se înfăţişă în faţa lui Dumnezeu. Acesta îl întrebă:
- Ce ai făcut în viaţa ta pentru ceilalţi?
Omul se gândi mult, apoi spuse:
- Am dat odată 5 bani unui cerşetor.
Dumnezeu se întoarse spre Sfântul Petru şi spuse:
- Dă-i înapoi cei 5 bani şi spune-i să se ducă la Dracu’.
Ne vedem acolo. Dacă locul ăla într-adevăr există. Dacă nu, ne-am scos…

Impresii de călătorie – episodul 2


Revin cu câteva impresii de călătorie din ţara pe care o vizitez pentru a doua oară. Coasta de Fildeş ( Côte d’Ivoire în limba băştinaşă ). Clientul a acceptat “penetrarea”, care s-a petrecut OK. Nu despre asta vreau însă să vorbesc, ci redau o discuţie interesantă.

- Colegu’, vii la masa ? E 12.
- Nu pot, ţin post.
- A, da? N-am ştiut. De tot-de tot ?
- Până diseară. E Ramadanul.
- Aha, păi eşti musulman?
- Da.
- Aha, nu mi-aş fi dat seama niciodată.
- Nu face nimic.
- Şi care e ideea cu Ramadanul ăsta?
- E simplu. Nu mănânci şi nu bei nimic toată ziua, seara ai voie.
- Păi şi sunt mulţi musulmani pe aici? Am văzut într-adevăr câteva moschei şi oameni pe stradă cu covoraşe care fac mătănii.
- Cam jumate-jumate. Cred că acum suntem chiar mai mulţi decât creştini.
- Şi nu aveţi probleme unii cu alţii ?
- A, nu, niciodată n-am avut aşa ceva aici. Oamenii n-au treabă unii cu alţii. Trăim în bună pace.
            - …

Discuţia de mai sus e reală şi cred că spune mai mult decât aş putea eu să comentez pe lângă. Nu cumva suntem un pic închişi la minte când ne apucăm să-i judecăm pe alţii fără să-i cunoaştem? Nu cumva cineva ne bagă încet-încet idei false în cap prin intermediul propagandei continue şi filmelor “cool” de acţiune în care Good Uncle Sam pleacă eroic în misiune ca să-l vâneze pe Bad Ahmed? E oare acelaşi Good Uncle Sam care a exterminat aproape toată populaţia “indiană” de pe continentul nord-american pentru a se instala mai confortabil? Ca apoi să-şi dea seama că de fapt era loc pentru toată lumea ? Sau e urmaşul lui, mai evoluat? Mai evoluat în ce sens? Pentru că trage cu rachete dintr-un elicopter Apache în loc să tragă cu puşca Winchester din goana calului?

E mai multă “joie de vivre” aici decât în orice alt loc pe care l-am vizitat. Asta în pofida lipsurilor materiale evidente. Oamenii zâmbesc, sunt prietenoşi unii cu alţii şi ştiu să ia lucrurile aşa cum sunt. Am fost şi noi românii aşa parcă nu cu mult timp înainte, dar se pare că uităm prea repede. Doar trebuie să ne integrăm în Europa, nu? Trebuie să adoptăm băţul înfipt în cur al neamţului, rasismul mascat de un zâmbet fals al francezului sau belgianului, şi aroganţa englezului.

Impresii de călătorie - episodul 1


Ţara: Coasta de Fildeş ( Côte d’Ivoire în limba băştinaşă ). Capitala Abidjan.


Prima idee despre ce e acolo: Ambasada Coastei de Fildeş în Paris, unde să obţii viza poate fi o experienţă interesantă. Mai stai la coadă după alţi 300 de indivizi care sunt acolo pentru cu totul altceva, au treabă la alt birou, se cearta, se împing non-stop şi vorbesc toţi odată.

Scopul şi durata vizitei: profesional, 2 săptămâni, întreruptă brutal din cauză de client bulangiu care seamănă cu o fată mare: 6 luni se pregăteşte de penetrare, iar în momentul când încerci să-I dai chiloţii jos spune “NU. Nu acum. Nu sunt pregătită”. Dar deviez.

Prima impresie( era seară ): Ce-I dom’le cu toţi oamenii ăştia pe stradă? Trecem cumva printr-o piaţă imensă? Nu, urma să aflu că peste tot e o piaţă imensă unde se vinde orice.

Primele cuvinte de bun venit: “Bonsoir, joli blanc”. De la fetele din colţul străzii. Oare ce căutau ele singurele la ora aia târzie pe stradă?

Hotel: OK. Net, TV, Climă, bucătărioară, portar…

A doua impresie ( de dimineaţă ): piaţa nu s-a mutat, e la fel de omniprezentă. Fructe exotice, frigărui dubioase, porumb copt, cartele de reîncărcare, chiuvete şi buzi la mâna a doua, zgărzi pentru câini, bolţari… şi multe-multe grămezi de gunoi. Fetele de la colţ au dispărut. Probabil s-au dus să se culce. Aşa-I dacă nu te culci devreme, eşti obosit a doua zi.

Prima zi de lucru: Ca la lucru, oamenii amabili, scos român la masă într-un cartier bombă, pe o terasă bombă, peşte excelent, toţi mâncat cu mâna din acelaşi peşte, făcut bol de cuşcuş cu mâna şi muiat în diverse chestii. Găleată de apă pe masă pentru spălat pe mâini. Probabil vrut să impresioneze român. Parţial reuşit, dar românul e adaptabil şi descurcat onorabil. Totuşi, el cerut furculiţă, lucru nemaiauzit şi de mare mirare.

Prima sâmbătă: Francezul cu care eram acolo m-a lăsat baltă că avea muiere şi plod la el în vizită, aşa că m-am trezit deodată în faţa dilemei: să ies singur să mă plimb de nebun prin debandada aia sau să bag capul la cutie? Foamea e mare însă şi nu aveam nimic în frigi, aşa că….M-a scos portarul din incurcătură şi m-a plimbat prin vecinătăţi să-mi arate unde e una şi alta. M-am mai obişnuit cu peisajul destul de dezolant, mi-am dat seama că nu are nimeni nici o treabă cu mine, aşa că am răsuflat uşurat. Am umplut şi frigiderul şi i-am dat şi omului ceva, că aşa-I frumos. Aveam o singură problemă. Habar nu aveam unde sunt. Speram să mă localizez pe Google Maps după un nume de stradă. Aparent însă Google Maps nu ştie unde e strada G57. Nici strada G109. Hm, cred că am nimenit un cartier cam nasol. Şi e şi departe de lucru. Să încerc să mă mut?

Prima duminică: Am prins curaj şi am ieşit să mă plimb şi singur. între două ploi. E sezonul ploios, când alternează ploaia mocăneasca cu o pauză de ploaie şi cu o ploaie torenţială. Nu e cald, dar umed ca dracu’. Transpir instant când ies din casă. Uraaa…m-am localizat. Am găsit un nume de stradă normal. Nu sunt într-un cartier nasol, aşa cum credeam. Sunt într-unul din cele mai bune cartiere. Cică de europeni. Naşpa… Oricum, mizerie mare peste tot. Şi sărăcie lucie. Dar surprinzător, nu cerşeşte aproape nimeni. Nici măcar nu insistă să-ţi vândă chestii.  Probabil că au renunţat, pentru că nu le dă nimeni nimic. N-am putea să încercăm chestia asta şi acasă cu “negrii” noştri ?

Prima săptămână: M-am obişnuit un pic, mai ies la plimbare…Am mâncat şi in locuri mai europene. Cred că prima zi au vrut să facă mişto de mine sau să mă şocheze. Ete pula, credeţi voi că aşa-i de uşor de şocat un românaş? Oricum, le-am zis că a fost bun peştele şi mai vreau acolo. A apărut şi celălalt francez, care e mai prietenos şi seara mai ieşim să băgăm o bere-cinci. Sunt pe aproape şi nişte cluburi drăguţe. Sunt şi fete care tot vor nu-ştiu-ce de la noi. Să le dau? Mă mai gândesc… Fetele de la colţul străzii şi ele vor tot timpul să vorbescă cu mine. Sunt amabile. Cred că vor să-mi ureze bun-venit. Sunt eu oare nepoliticos că nu intru în vorbă cu ele ?

Primul weekend: Ieşit cu francezul prin oraş, mâncat, pălăvrăgit, a doua zi mers la mare, la vreo 90 de km. În sfârşit ceva frumos. Stat toată ziua pe acolo. Hotel, restaurant pe malul lagunei, piscină, ocean cu valuri mari…palmieri peste tot. Draguţ. Luat tot felul de fructe de la băştinoşi, inclusiv moflăit la trestie de zahăr.

Luni: Clientul ţine de chiloţi şi refuză penetrarea. Nimic de făcut, decât să ne reprogramăm biletele şi să-l lăsăm să se mai gândească. Aşa e cu fetele mari, trebuie lăsate să creadă că deţin controlul. Dar ne întoarcem noi sub o formămai urâtă şi mai agresivă, şi atunci poate va ceda ( sper ).

Miercuri seara:  Avion spre casă. Big Leroy. Ajuns acasa joi seara, după aşteptări lungi prin aeroporturi. Vineri zombie la lucru. Sâmbătă şi duminică somn de voie. End of story.

marți, 8 septembrie 2009

Impresii subiective


Căutăm o viată mai bună din punct de vedere material, de obicei sacrificând lucrurile bune pe care le avem. Lucruri care nu se măsoară in bani, dreacu’ să-i ia de bani. Lucruri simple  gen mulţumire sufletească,  o bere ieftină pe o terasă ieftină dar într-o companie plăcută, râsul impreună cu prietenii. Ne ducem peste mări şi ţări în căutare de nu-ştiu-ce, sau din contră, plecăm doar la doi paşi, dar ne indepărtăm la fel de mult de lucrurile care ne aduc mulţumire. Să nu spun “fericire”, pentru că iar avem probleme cu definiţia. Doar se zice că “cele mai bune lucruri în viaţă sunt gratuite”, “banii nu aduc fericirea”, “nu e bogat cel ce are multe, ci cel ce are nevoie de puţine” şi aşa mai departe. Să fie astea vorbe goale, scornite de vulpea care nu a ajuns la struguri? Nu ştiu, dar tare mă îndoiesc.
           
Îi admir pe oamenii ăştia din locul în care sunt eu acum. Un loc de care poate multă lume nu a auzit, sau oricum, dacă a auzit nu vrea să ştie. Zici “A, Africa…nasol…şi treci mai departe”.  Da, intr-adevăr e nasol, sărăcie, mizerie, zbatere pentru o coajă de pâine…dar dincolo de toate astea, nu pot să nu remarc un lucru, care m-a frapat din prima. Spre deosebire de oraşele noastre curate, luxoase ( da, acum îndrăznesc sa spun că locuiesc intr-un oraş curat şi luxos, prin comparaţie ) aici nimeni sau aproape nimeni nu cerşeşte.
Comparativ cu locul din care vin, cu centrul frumos aranjat, flori, oameni fără griji care plimbă pechinezul,  dar unde nu poţi sta liniştit la o cafea pentru că vin altfel de negri, expunându-şi infirmităţile şi plozii de câteva luni : “dă-mi şi mie un leu mâncaţi-aş şă iau o pâine pentru ăsta micu”. Pleacă în pula mea, de muncă nu ai auzit? Vinde ziare, mătură strada, cară pietre, vinde chibrituri, fă ceva. Ce-l înveţi pe copilul ăla? Să devină peste 15 ani un căcat ambulant ca şi tine care nu ai muncit în viaţa ta şi consumă oxigenul degeaba stând cu mâna întinsă.

Nu, surprinzător,  aici în locul în care mi-era groaza să vin, văd mai multă decenţă şi mai multă “joie de vivre”, chiar dacă aici sunt “oaia albă” în enorma turmă de “oi negre” şi se presupune că sunt o chestie ambulantă după care curg banii. Şi daca nu e aşa, prin comparaţie cu 90% din oamenii de aici, adevărul nu e departe. Fiecare îşi vede de treaba lui şi încearcă să supravieţuiască aşa cum poate. Vând fructe, ochelari, şerveţele şi chiar – asta nu credeam c-o să văd –  buzi şi chiuvete vechi. Oameni săraci, dar mulţi dintre ei veseli, care ştiu să nu facă din asta o tragedie. Prin comparaţie, văd la noi oameni stresaţi, nemulţumiţi în permanenţă, mitocănie, înjurături, claxoane…

Stau şi mă întreb aşa : ce ne defineşte ca persoane pe lumea asta? Ce avem, sau ce suntem? Faptul că avem ne face superiori? Noi trăim în “easy mode” prin comparaţie, iar aici e “hard mode”. Ce-am face oare noi, cei ghiftuiţi, dacă brusc nu am mai avea şi ne-am trezi în hard mode? Ne-am da cu capul de pereţi? Ne-am tăia venele pe lung? Am sta la colţ de stradă cu mâna întinsă? Se pare că din căcatul ala de comunism nu am învătat ce trebuia. Am învăţat doar să fim răi şi nemulţumiţi.

Deci, ca_concluzie, eu aş fi de părere să mai scoatem capul din cur şi să ne uităm în jur. Să preţuim ce avem şi sa nu ne stresăm pentru ce nu avem. Fără ca asta să însemne să nu încercăm spre mai bine.

Despre “Porcuşorul Serios”


Acest blog se vrea o extensie a celuilalt blog, Porcuşorul Radioactiv. L-am înfiinţat din necesitatea de a scrie şi lucruri serioase, pentru că viaţa nu e întotdeauna o glumă, iar lucrurile serioase şi băşcăleala nu prea merg întotdeauna mână în mână.

Bineînţeles, voi scrie în stilul caracteristic, adică nu mă voi putea abţine să nu glumesc, doar aşa sunt eu, dar voi lăsa la o parte limbajul prea colorat şi voi trata subiecte ceva mai sobre decât cursele de melci, performanţele sexuale ale negrilor sau umbrela-prezervativ.

Voi pune în continuare câteva articole mai serioase de pe celălalt blog, din ultimele două luni. Nu ţipaţi că se repetă. Ştiu deja asta.
 

Lectură plăcută.